Da, rădăcinile mele sunt undeva pe malul Dunării, la Corabia, un oraş foarte drag mie. Am fost cu ceva timp în urmă, cu o echipă de televiziune, la locul unde era casa noastră, apoi la fosta şcoală – şi ea demolată –, la liceu, la primărie, la casa de cultură, prin foarte multe locuri, unde au fost fratele şi părinţii mei, unde am copilărit, cu figuri şi nume cunoscute sau mai puţin cunoscute. Am, ca orice om, multe amintiri din oraşul naşterii mele, ca şi de la cetatea Sucidava, din Celei, la câţiva kilometri de oraş. Bunicul meu, Iosif Păsculescu, a fost primar în comuna învecinată Celeiului, la Orlea. Acolo au vieţuit bunicii şi străbunicii mei dinspre mamă, iar bunicul-primar a construit o biserică, o şcoală şi a pus bazele, împreună cu profesorul Cumpănaşu, ale unui muzeu sătesc, care, la vremea aceea, a fost primul muzeu sătesc din România. Bunicul îşi dăduse seama de importanţa vestigiilor arheologice din zonă şi a început să le colecţionaze. Îl învăţaseră toţi locuitorii de pe malul stâng al Dunării şi de pe malul lacului Potelu, căci, la vremea aceea, cum se retrăgeau apele, lăsau în urma lor figurine din lut, monezi vechi, sau mici obiecte de metal…

Mama, ca orice locuitor al acestui spaţiu, al acestei zone, îşi iubea enorm copiii şi ar fi făcut orice pentru ei. Şi viaţa cred că şi-ar fi dat-o. Cea mai mare bucurie a ei era ca noi să ne realizăm ca oameni. Era foarte mândră de noi, de fratele meu şi de mine. Când am devenit actor şi făceam deplasări la Corabia, atâta vreme cât am putut să le facem, mama se bucura enorm. În urma unei astfel de vizite, corăbienii rămâneau mult timp cu amintirea spectacolelor şi discutau despre ceea ce s-a întâmplat, cum, de pildă, nu pot să uit o deplasare încă student fiind, în 1963, cu spectacolul Ascensiunea lui Arthur Ui poate fi oprită , când am fost la Corabia, nu cu clasa, ci cu întregul an, pentru că în acel spectacol jucau studenţii de la absolut toate grupele. În rolul principal era bunul meu prieten Ştefan Iordache, care a realizat în Arturo Ui o creaţie antologică. Mama mea îşi vânduse toartele, cum e la olteni, pentru a-şi acoperi casa, deoarece începuse, din cauza intemperiilor, să pătrundă apa prin tabla găurită şi vroia să pună un nou acoperiş, iar altă sursă de venit nu avea. Cu sacrificii a încercat să facă acest lucru, numai că între timp a apărut această deplasare a noastră la Corabia şi mama ne-a făcut surpriza ca în loc să-şi pună tabla pe casă, să ne ofere nouă, tuturor, după spectacol, o masă. Îţi dai seama, a costat aproape cât o nuntă. Eram optzeci de studenţi: cei din anul terminal, din anul IV şi mai erau şi câţiva studenţi din anul III. Astfel încât acea vizită la Corabia a rămas pentru studenţii Institutului de Teatru de la Bucureşti ca o mostră de bună primire a Olteniei, pentru că foarte mult timp, colegii din generaţia mea au vorbit despre ea şi şi-au amintit această deplasare de poveste făcută la Corabia.

Mi-i amintesc cu drag sau cu pioşenie pe Ştefan Iordache, pe Valeriu Dogaru, pe Sandu Simionică, pe Aurora Csulic Simionică, pe Lucia Burcovschi, Adina Atanasiu, Silvia Băleanu, pe Constantin Duicu sau Dumitru Epure. Unii din ei au fost personalităţi reale în teatrele în care au jucat timp de 40 - 45 de ani. În 1963 am fost repartizat la Craiova împreună cu Georgeta Luchian Tudor şi scenograful Vasile Buz, apoi au venit aici Valeriu Dogaru şi Leni Pinţea Homeag. Ne-am reunit la Craiova o mică parte dintre colegii de an.

În marea lor majoritate, actorii m-au primit foarte bine. Erau actorii vârstnici, precum Manu Nedeianu, Ovidiu Rocoş, Ilie Cernea, care aveau o grijă aproape paternă faţă de restul colectivului. Şi toţi ceilalţi. Şi Ion Pavlescu, şi Constantin Sassu, şi Lucian Albanezu… Dar eu am fost cel ce a căzut într-o mare greşeală… La Institutul de Teatru fusesem învăţat ca să-mi hotărăsc eu paşii şi ceea ce fac, iar aici m-am trezit dintr-odată în faţa unei alte situaţii. Aici erau actori de diverse vârste, de diverse calibre artistice şi bineînţeles că rolurile spre care eu aspiram în momentul în care am venit aici, fiind roluri între două vârste… Erau deja ocupate acele drumuri care duceau spre rolurile mari spre care eu aspiram. Erau actori extraordinari, precum Ion Pavlescu, care constituia pentru mine un model, dar în acelaşi timp era şi actorul care ocupa acea gamă de roluri pe care eu le-aş fi dorit. Şi bineînţeles că, la un moment dat mi-am pus problema, dacă am făcut bine sau n-am făcut bine venind la Teatrul Naţional din Craiova, un teatru poate mult prea mare pentru un tânăr actor care doreşte să joace încă de la început roluri de întindere. Eu am greşit în relaţia mea cu teatrul. Mi-am dat seama de asta mult mai târziu.

Şi eu am fost solicitat. Piatra Neamţ era o secţie a Bacăului pe vremea aceea şi directorul teatrului din Bacău, domnul Rusu, îşi exprimase la repartiţie opţiunea pentru mine. M-a solicitat apoi directorul teatrului din Piteşti. Multă vreme a insistat directorul teatrului din Botoşani, un foarte cunoscut actor, Corneliu Revent, să merg acolo. Dar..., a fost să rămân la Craiova, unde am avut o lungă perioadă de satisfacţii actoriceşti, apoi au venit acei ani în care am avut bucuria să coordonez activitatea Teatrului Naţional din Craiova, perioada 1988 - 2000, despre care se vorbeşte ca a fost cu cele mai frumoase şi strălucite succese din întreaga istorie a Teatrului Naţional din Craiova. Nu o spun eu, o spun oamenii de specialitate, care consideră ca momente de vârf ale Teatrului Naţional din Craiova acea perioadă a generaţiei de aur şi această perioadă, în care, să spun aşa, la timona artistică a Teatrului Naţional din Craiova se pomeneşte despre tandemul Silviu Purcărete - Emil Boroghină, subliniindu-se existenţa unei legături benefice, precum la marile teatre ale lumii, între conducerea administrativă şi cea artistică.