(Un interviu de Horia Gârbea)

— Scriu numai proza realista dintr-un motiv foarte simplu: traim într-o lume ce nu-ti mai lasa timp decât pentru a o descrie. Atât cât putem mai bine. Intruziunea brutala a cotidianului în subconstientul scriitorului nu se poate materializa decât într-un raspuns, de foarte multe ori, dur. Invazia neamurilor proaste, a televiziunilor de o agresivitate morbida, alternarea lucrurilor bune, din ce în ce mai putine, cu cele rele si din ce în ce mai prezente seaca filonul creativ al scriitorului. Dispar, aproape ca într-o ceata, anii în care Marquez ma fascina cu „veacul\" lui de singuratate sau în care îl citeam pe Mircea Eliade. Ne-am pierdut darul de a visa? Nu stiu. În teatru, am încercat doua texte cu tenta „fantastica\", dar, întâmplator sau nu, au fost cele trecute la „si altele\". Teatrul îti poate configura un text „fantastic\" prin lumini, decoruri, efecte acustice, într-o alta dimensiune, dar care trebuie sa fie servita de text si de o viziune regizorala pe masura. La Teatrul National din Târgu-Mures, regizorul Gelu Badea a transformat într-un mod extraordinar finalul piesei mele „Pedeapsa\", încât m-am întrebat cum de „a vazut\" mai departe de textul propus. A fost un caz extrem de fericit.

— Nu romanele propun galeriile de învinsi. Ei exista, îi întâlnesti la tot pasul. Pe mine, ca autor, nu m-a pacalit zâmbetul-abtibild al ratatului care se lauda cu masina lui – daca o are – sau cu pantalonii luati de la „second hand\". Poti fi învins de viata si în vila din Pipera, si în garsoniera din Rahova. Eu nu vreau o astfel de lume, doar o radiografiez si o propun spre developare publicului. Daca cititorul stie sa vada „negativul\" ca avertisment, bine. Daca nu, poate mai citeste si alta carte, si înca una, pâna când îsi da seama de ce mai existam noi, scriitorii. Eu nu refuz happy end-ul. Nu. Doar ca îl banuiesc atât de confuz, încât nu prea am încredere si le las altora sansa de a-l descoperi si a-l pune în pagina. Daca ma gândesc bine, structural nu sunt facut pentru o lume de pufosi, de oameni plati, „realizati\", încântati de existenta lor marunta. Ca scriitor, nu pot descrie o astfel de lume.

— Revenind la raspunsul anterior, „marginalizatii\" mei nu se afla la cheremul societatii sau al femeilor, ci sunt propriile victime ale slabiciunilor acumulate progresiv într-o viata fara orizont. Viata lipsita de orizont are si farmacistul Marcus din „Pedeapsa\", si Radu Tristu din „Haimanaua\", la fel si batrânul preot din „Parintele Mavrodin\" sau poetul-profesor Sorin Clejan din „Obsesia\". Toti sunt învinsi din cauza unei neputinte de a lupta cu viata. Ei vin din medii diferite, dar au semnul înfrângerii scris pe frunte. Eu nu-i creez, doar îi aduc în constiinta cititorului. Mai departe,… Femeile din cartile mele sunt doar o consecinta a unor alegeri nefericite în viata. Nu le-am gândit neaparat ca pe niste pietre de moara legate la gâtul barbatilor, dar asa a iesit. Îmi pare rau. Cine ma cunoaste poate depune marturie ca nu sunt misogin. Dupa doua casatorii de proba si una reusita…

— M-am îndreptat spre o anume lume, nu neaparat suburbana, spre medii de mediocri si declasati, doar din curiozitate. Lumea propusa de mine este vie, adevarata, cu dureri exacerbate, cu nevoi minore si rasplata pe masura. Nu cred, cu toata modestia cuvenita, ca romanele intrate în constiinta cititorului de pretutindeni au avut ca tinta lumea fada, incolora, insipida a „realizatilor\". De la Hemingway la Dostoievski, de la Jack London la Rebreanu sau Barbu, de la Gogol la hotii de cai din Balta Brailei ai lui Fanus Neagu, literatura si implicit cititorii au admis ca o astfel de lume poate fi mai vie, mai seducatoare chiar. Nu cred ca as fi putut descrie o seara la balul Primariei Parisului, dar, în mod cert, as fi realizat o pagina ca-n „Misterele Parisului\". Nu merg pâna acolo, ci ma opresc doar la imaginea unsuroasa a unui oras în care un profesor ajunge puscarias, în timp ce BMW-urile zburda în voie, lasând în urma duhoarea unor nespalati si decibelii manelelor. Nu-ti trebuie o documentare speciala si nici nu ai nevoie de legitimatie de acces pentru a vedea cam ce se petrece lânga tine, chiar cu tine. Deprinderea limbajului? Pâna si în scenele de un realism dus spre limite, am refuzat punerea în pagina a tuturor cuvintelor, expresiilor si înjuraturilor de care ai parte, indiferent de locul în care traiesti. Culmea, cele mai „grele\" vorbe, le-am auzit în cafenele de fite din centrul capitalei, nu la mine în cartier. Batalii ca pe Magheru, mai rar…! Eroii cartilor mele nu au de-a face cu rafinamentul intelectual pentru simplul motiv ca nu e nevoie de el. Lumea este la fel, indiferent de unde o privesti. Din Primaverii sau din blocul „Wilson\", din blocul „Eva\" de pe Magheru sau din Vitan-Bîrzesti. O spun din experienta.

— Relatia dintre proza si teatrul meu este una de convietuire pasnica. Prozatorul nu-l bate la cap pe dramaturg cu cine stie ce idei geniale, chiar daca prozatorul Emil Mladin îsi revendica locul primului venit. Alternez proza cu dramaturgia, fara sa calculez câta atentie merita una si câta sa-i mai las celeilalte. Scriu în functie de inspiratie, de starea sufleteasca, de liniste. Am ajuns târziu la teatru din simplul motiv ca nu aveam curaj sa atac acest gen. Am dat examen de admitere la I.A.T.C. de câteva ori, am lucrat în teatru si în televiziune chiar la Redactia Teatru TV, experiente din care am ramas cu un respect deosebit fata de textul dramatic. Prima încercare în domeniu a fost dramatizarea romanului „Pedeapsa\". Am reusit. La îndemnul Savianei Stanescu, am scris „On air\" pentru concursul UNITER. O nominalizare la premii a decis noua cale pe care aveam s-o urmez: teatrul.

— Despre proza nu poti spune niciodata ca stii foarte bine ceva anume. Constructia se deprinde, vine si din interior, monologul e starea de gratie a autorului, personajele pot fi magnifice sau derizorii. Poti înota prin zeci de biblioteci, sa citesti clasici, neoclasici, contemporani, în franceza, rusa, engleza, spaniola si sa nu poti închega o fraza. Resortul care defineste scrisul se numeste TALENT. Acumularile sunt deosebit de pretioase, cunoasterea implica fatete nebanuite, limbajul poate fi determinant, dar, fara talent, totul este numai zbatere în gol. Unora le place si asta. Mie, nu.

— Cartea virtuala? Deocamdata, pare ca un asteroid care va lovi Pamântul nu se stie când. Cine sta sa calculeze impactul cu literatura bibliotecilor? Atât timp cât pot rasfoi o carte stând în fotoliu, nu prea cred ca am nevoie de un monitor care sa ma cocoseze. Cartea pe suport electronic va înlocui cartea clasica numai atunci când va disparea si ultima biblioteca. Nu am de ce sa ma pregatesc pentru un moment ce nu va exista. Fosnetul paginii de carte nu poate fi înlocuit de tacanitul computerului la schimbarea mecanica dictata de un soricel oarecare.

— Ai experienta, dar esti înca tînar. Cît de tînar te simti în literatura? Ce mai scrii? Ce vei mai scrie? De ce vei mai scrie?

— Nu stiu câta experienta am, dar ma simt tânar. Fara „înca\". Experienta pe care o acumulezi cu fiecare titlu publicat ar trebui sa te faca mai atent în alegerea temelor viitoare, mai exigent cu tratarea acestor teme si, mai ales, circumspect la aprecierile venite din diverse directii. Nu toti cei ce te lauda au înteles cu adevarat ceva dintr-o carte de-a ta. Invers e mai usor. Multumesti pentru critica si-ti vezi de treaba. Niste invidiosi. Acum nu scriu la nimic. Îmi cristalizez în minte o tentativa de roman si înca nu am puterea de a aborda subiectul. De ce voi mai scrie? Este ratiunea existentei mele. Am avut mai multe ratiuni de a exista. Mi-am dorit sa devin regizor, actor, am fost operator imagine în televiziune, antrenor de înot. Am ajuns la literatura si nu ma mai schimb, asa ca voi mai scrie.

— Desi unele dintre personajele cartilor mele nu dovedesc mai mult decât ca „au învatat doar de la viata\", autorul nu se suprapune întru totul imaginii lasate de acestia. Ar fi o debandada totala în pagina. Am trecut prin scoli cu „nume\", l-am citit pe Puskin în rusa si, totusi, nu suport chestiile „fine\", dulcegariile din vârful buzelor. Nici pe mai multi scriitori care îsi scutura asternuturile în texte „dezinhibate\", „cool\". Maestrii care mi-au influentat scrisul au fost multi. Cu fiecare pagina citita, în mintea mea se mai adauga ceva care, peste ani, avea sa se transforme în nevoia de a scrie. Maestrii au fost toti scriitorii de care m-am simtit sufleteste apropiat si nu au fost putini. Idoli, nu am. Nu ma pot închina în fata unui om, indiferent cine ar fi.

— Proza actuala se afla într-un moment al acumularii de imagine. Dupa cinci, sase, zece ani de încercari, mai mult sau mai putin reusite, de a scapa din chingile ideologice, proza a revenit la temele dintotdeauna, teme care aduc cititorul mai aproape de librarie. Viata de zi cu zi a înlocuit teribilismele si mitocaniile ce invadau paginile „romanelor veriste\". A iesit în fata o serie de prozatori cu reale aptitudini pentru literatura si au disparut zecile de grafomani care îsi plateau aparitiile editoriale. Mai vedem din când în când, foarte rar, câte o „productie\" absolut ofensatoare la adresa literaturii, dar cititorii atenti amendeaza rapid astfel de gafe editoriale. Se acumuleaza valoare în productii din ce în ce mai atent oferite publicului. Scriitorii revin la un limbaj accesibil cititorului comun, încearca sa-si apropie si alte lumi în afara celor „vânate\" imediat dupa ’90: „elitele\", obsedatii sexual, madamele mofluze sau periferia. S-a pedalat prea mult pe aceste refulate categorii de public. Proza îsi reia rolul dominant în literatura prin mesaj si abordare, prin tratarea atenta a relatiei scriitor-cititor. Nu e departe momentul aparitiei unor nume de referinta pentru literatura anilor 2000. Nu pot spune ca am favoriti si nici dezamagiri. Scriitorii adevarati au ramas în constiinta publicului si sunt cautati în librarii sau la târgurile de carte. Ceilalti... Ar fi fost o dezamagire proliferarea la nesfârsit a celor care, spre binele general, au disparut dupa doua-trei „tunuri\" editoriale. Au disparut asa cum au aparut. Mai dai peste unul sau doi, dar îi recunosti repede si te feresti la timp.

— În domeniul teatral, singurele asteptari ale dramaturgului sunt legate de directorii de teatru care ar cam trebui sa-ti monteze o piesa sau alta. E greu de stabilit o relatie echilibrata între autor si directorul de teatru care îti cere ca, pe lânga text, sa-i mai aduci si regizor! Mai vrea si regizorul un anumit actor, care tocmai nu e liber la nu stiu ce moment... Greu, dar autorul spera. Proiecte? Tocmai am vorbit despre ele. Am sa-i sun pe cei câtiva directori de teatru care mi-au promis premiere peste premiere si am sa-i rog sa citeasca interviul. Cine stie?!

Emil Mladin s-a nascut la 24 iulie 1949, în Bucuresti. A fost profesor de sport si operator TV. În 1990, a debutat cu romanul Yesterday. A publicat în continuare înca sapte romane. Pentru Parintele Mavrodin, 1996, a primit Premiul Academiei Române. În anul 2002, a debutat ca dramaturg, cu volumul Teatru, nominalizat la Premiile UNITER si A.S.B. A debutat scenic cu dramatizarea propriului sau roman Pedeapsa. Piesa Casalotul a fost premiata la Festivalul Comediei Românesti – FESTCO 2006.