Expoziţia lui Mircea Roman de la Muzeul de Artă din CraiovaY, purtând un titlu ce îndeamnă la reflecţie, propune trasee diferite de explorare, deschizând teme multiple.

Constatăm că cele trei săli puse la dispoziţie au favorizat aşezarea naraţiunii pe capitole. Mult mai greu s-ar fi dat un sens expunerii dacă s-ar fi făcut într-un spaţiu unic, nefragmentat, oricât de generos ar fi fost el.

Mircea Roman a conştientizat din timp că arealul românesc, lipsit de riscuri fundamentale, predictibil în absurditatea sa, paradoxal dintotdeauna, nu îndeamnă decât rar la gesturi ample, cardinale, despre confort se spune că îndeamnă adesea la lene, iar climatul predictibil, la conformism.

Cu cât un artist este forţat să respire tensiune, inechitate, dezechilibru, cu atât va erupe mai viguros, substanţial, esenţial, pentru că totul se va rezuma până la urmă la a se salva sufleteşte pe sine.

Mircea Roman a solicitat şi obţinut, cu ani în urmă, o bursă pe malurile Tamisei. Ea venea probabil prea târziu pentru a mai modela ceva şi prea devreme pentru a nu lăsa urme, pentru că aflaţi, dacă nu ştiaţi, lecţia alogenităţii se învaţă de timpuriu sau nu se mai învaţă vreodată. Atunci când te trezeşti brusc, cu rădăcinile rupte, imposibil de relocat, ai tentaţia, responsabil din fire fiind, de a te blama în primul rând pe tine, dezvoltând până la urmă o nevroză melancolică ce lasă urme imposibil de cicatrizat.

Expoziţia se deschide cu un personaj îngheţat în proiect, personaj hotărât, până la un punct, să facă saltul dintr-o lume în alta, dintr-un univers în altul, rămas, însă, atârnat de o parte şi de alta a unui zid, istovit, epuizat, fracturat în efortul de a înţelege ce îl aşteaptă.

Se pare că expectaţia în care se află durează de ceva vreme, timp în care picioarele au pierdut contactul cu solul, rămas atârnând deasupra prăpastiei, atât în faţă cât şi în spate, fără opţiune de întoarcere şi fără vlagă pentru a răzbi către înainte, este imaginea tragică a victimei colaterale, în asaltul ce se întâmplă la graniţa dintre lumi.

Ne mai atrag interesul şi Societatea Personajelor Aspirator care, în loc de cap, fie că au grătare de canal, grilaje de ventilaţie ori simple cavităţi de aspiraţie, se găsesc toate într-un efort conjugat de a înţelege contextul în care se află, legităţile locului, umorile şi, de ce nu, maniile, totul din dorinţa de a păşi peste prăpastia culturală ce îi ţine captivi, în mod evident, ele aparţinând unei civilizaţii aflate în defensivă, în grav deficit de contextualizare, în plin sindrom de inadecvare.

Astfel, poate reuşim să explicăm şi atitudinea hieratică a personajelor, mimând gestual umilinţa servilă. Distingem două tipuri de prosternare, una cu rădăcini ce ţin de morfologii de tip creştin, cealaltă îmbrăcând forma unor false trimiteri spre concepte formale ale artei egiptene.

La Mircea Roman, trupurile sunt eviscerate de substanţă, chipurile sunt golite de expresie, ochii au azimutul extirpat, surprinse crispat, într-o postură frântă, într-o perpetuă stare de stupoare, ele dau măsura abandonului în faţa unei entităţi imposibil de abordat, ermetică fără recurs.

Capetele personajelor, fie că sunt sau nu posesoare de trup, afişează un facies rătăcit, dezabuzat în expresie şi resemnat în imobilism.

Artistul apelează la simboluri trunchiate, ambiguu citate, totul într-un joc al indeciziei premeditate. El nu îşi mutilează personajele, el doar le descrie parţial, lăsând privitorului dreptul de a se insinua vizual şi sufleteşte pentru a le completa.