*
Nu există tărâm mai îndepărtat
decât gura ta prăbuşită în plâns.
Sufletul nu are carne.
Dar de ce toate rănile mele
se scurg tocmai de acolo ?
Murmură ţărmul pe faţa mea ridată
fiorduri cu ape moarte.
Aziluri de iarbă şi triste uleiuri
curg din ochiul impur al uitării.
Nu orice lucru necesită numire
*
Timpul nu înseamnă nimic
în adâncurile Bibliotecii,
în mormântul inimii mele.
Şi-n fiecare zi, oriunde mă duc,
paşii mei sapă groapa în care
mă va aşeza arşiţa pustiului.
Auzul nu mai aude.
Mirosul nu mai miroase.
Gustul nu mai gustă,
iar pielea nu mai poate simţi.
Se întinde zadarnic,
căutând o cât de uşoară atingere.
Nu găseşte nimic de atins.
Numai Văzul mai are văz şi face
o sferă în ochii mei ca să rostogolesc
lumina muribundă printre filele cărţii.
*
Vin oameni de vânt argintat.
Oameni tocmiţi, oameni mănuşă,
oameni care se furişează în viaţa altor oameni,
oameni închişi în ape pătrate,
în pliurile inocente ale bunelor intenţii.
Oameni izgoniţi de fericire,
oameni rătăciţi prin roase biblioteci,
oameni crăpături ale pământului,
labirinturi întâmplătoare
în miezul magnetic al nopţii.
Vin oameni ...
Vin la solstiţiul apei
când săruri fără nume
vor învia sub formă de numere,
şi în toate raclele, oasele uimite
se vor face cristaluri.
Iată Cina de Iarnă luminată de friguri
Iată focul rozelor negre
descărcându-se ca un fulger,
în marile tomuri care plutesc
ca nişte aisberguri.
Am ochii smintiţi de imagini.
Ştiu poveştile tuturor nenorociţilor
care nu se mai pot întoarce la vieţile lor.
Pe vremuri, cinematografele şi bordelurile
se deschideau pe aceleaşi străzi.
Cei mai mulţi fluturi de noapte,
se năşteau şi mureau acolo.
*
Cum pui în barcă o vâslă,
duc mâna înapoi pe cearşaf
şi cioplesc din lemnul somnului, altă vâslă.
Vâslă după vâslă, cuvinte stricate
curg pe lângă pat. Metafore împuţite
şi adjective putrede, verbe deşucheate
şi tigve goale de substantive,
ca nişte troace goale din care
mănâncă mulţi prăpădiţi.
Toată mortăciunea limbii
pluteşte vâscos pe lângă mine.
Parcă o mână nevăzută închide
şi deschide lângă mine o carte grea
cu foi de metal.
*
Eu spăl acum cenuşile nopţii,
Spăl mormântul luminii
uitat în apa fecioarelor.
Spăl fulgerul cu carne de prunc,
în marea beată de sidef.
Am fost văzut cu marile ţestoase
plimbându-mi leneş, neştiut, memoria.
Am fost văzut de fluturi prăbuşiţi pe ţărm,
am fost văzut cu faţa placată în fier,
ca un cuirasat pe oglinzile apei.
Am fost văzut de ochii miriapodici
ai nisipurilor, stând la picioarele mării,
fără îngăduinţă...
*
Uneori tăcerea ne uneşte mai mult
decât orice cuvânt pe care l-am putea spune.
Sunt pagina goală din marea de litere.
Iată mulţimea de valuri ridicată-n picioare,
aclamând întâlnirea paginii goale
cu fructele ude ale adâncului,
cu oraşul care îşi mână vieţile tragice
spre abatorul uitării.
Iată trupul umflat de cuvinte al Poetului,
rana deschisă în malul pustiu,
în strălucirea putrezindă din filele cărţilor.
Iată albatroşii cu gust de lacrimă
preaîndepărtându-se de toate
aceste lucruri pieritoare.
O amiază rapace peste umbra sângelui!