Poeme
de Emilian Mirea
cafeaua de dimineaţă
preparai cafeaua de dimineaţă
şi neglijeul tău transparent lăsa vederii minunăţii carnale
nu ai fost niciodată conştientă de comorile tale trupeşti
pentru care orice bărbat şi-ar pierde minţile
şi cine poate spune că eu nu mi le-am pierdut?!...
orgolios din fire cum sunt nu recunosc că te iubesc
nu recunosc că fără tine aş fi o frunză îngălbenită
nu recunosc că tu eşti pansamentul meu pentru singurătate
definiţia fiinţei mele neghioabe
uneori greşeşti cafeaua prea dulce
parcă pentru a masca amărăciunea zilei care urmează
parcă pentru a-mi spune că sânii tăi tresaltă la gândul
atingerilor mele
care nu vin totdeauna la timp
şi de fapt te iubesc până la ameţeală
uneori plec de acasă epuizat
clatinându-mă ca în beţie
şi trec printre oameni cum aş trece printre lujere de trestie
nevorbitoare
pentru că nu mai aud nimic împrejur
şi pentru că existenţa ta mă striveşte ca pe un vierme
între coperţile unei Biblii vechi
existenţa pusă la index
dacă omida devine fluture
dacă lutul devine cărămidă şi oală de gătit
dacă tu devii tot mai femeie cu fiecare zi
cu fiecare noapte de dragoste demenţială
cu fiecare revoluţie hormonală
înseamnă că şi eu pot deveni altceva
mereu altceva
acum vreau numai să remarc că evoluez
către ceva încă nedefinit
vreau să remarc că astăzi lumina parcă vibrează altfel
sânii tăi parcă sunt mai săltaţi
şi mă pregătesc de plecare la slujbă
şi niciodată nu ştiu dacă mă mai întorc teafăr
din jungla asta de afară
care mi-a pus sufletul în ghips şi existenţa la index
poate singur
mai respiră cineva odată cu mine
pe aceeaşi pernă
este la fel de singur şi de trist
poate că scrie şi el
nu l-am întrebat
poate că odată vom semna împreună
pe coperta unei cărţi
aşa cum semnăm împreună
cu respiraţia
pe relieful fiecărei nopţi
acum în somn
cu o mână ridicată
el desenează
în întuneric
o călătorie parcă a sângelui meu
domnişoara cu trandafiri
ieşisem la plimbare cu domnişoara cu trandafiri
şi îi spuneam stai lângă mine aproape
să simt cum se înnoadă sângele şi cum nechează
caii în paradis
eu am o pălărie pe care n-o port
ţie ţi-ar sta foarte bine cu ea
ţi-ar da un aer de sălbatică
de îngrijitoare de cai
mint acum
mă străduiesc să-ţi spun cuvinte frumoase
şi tandre
iar tu plângi cu lacrimi mari
ca nişte cruci
un fel de pneumonie
e un fel de pneumonie-n păduri
le simt respiratia greoaie
şi febra care le face să vibreze
în sângele tău arde focul
înroşind metalele spaimei
în sângele meu sunt sănii
trase de licorne
cu felinare în colţuri
şi lumânări
atunci când nu poţi vorbi despre fericirea ta
atunci când nu poţi vorbi despre fericirea ta
te cuprinde o dulce oboseală de moarte
un somn adânc ca un ocean
o lipsă de responsabilitate gravă
şi atunci toate seringile din lume îţi pot inocula
serul iluziei că te bucuri
tranchilizantele aşa-zisei fericiri
operaţiile pe un suflet care nu-şi găseşte sensul
puţin amor
bibliotecara era tânără şi drăguţă
şi îmi zâmbea larg de fiecare dată
când mergeam să împrumut cărţi
era vară şi bibliotecara
purta o bluză decoltată
şi descheiată la un nasture
şi prin deschizătură vedeam un sân de fetiţă
completat de faţa ei radioasă
şi de surânsul ei cvasi-permanent
s-au dus demult vremurile acelea
iar eu merg destul de rar la acea bibliotecă
şi nici nu ştiu dacă ea mai lucrează acolo
bibliotecara tânără şi drăguţă despre care
am auzit că trăia cu un ofiţer
plictisită probabil de căsnicia cu inginerul
de la combinat
şi de programul de bibliotecă
destul de plictisitor dacă nu e completat
şi cu puţin amor
|