Poeme
de Emilian Mirea
resemnare metafizică
femeia din vitrină
cu un mamelon înfundat
e doar un manechin vechi
pe care nu l-a iubit nimeni
niciodată
am avut
pentru o clipă
iluzia că manechinul defect
eşti tu
într-un moment de revoltă
a trupului împotriva
spiritului şi de
resemnare metafizică şi
fără hormoni
potop
plouă continuu de vreo două
săptămâni
iar locuinţele lacustre
sunt deja inundate
până la refuz
morţii curg la vale
ca într-o dramă
shakesperiană în care
otrava şi tăiatul capetelor
e la ordinea zilei
shakesperian şi tragic
cum sunt
aştept răsăritul de soare
care
ar putea fi ultimul
bluza
o bluză neagră
şi sinistră
aşteaptă într-o vitrină
să fie cumpărată de cineva
după cum arată
ar putea fi bluza pe care
o poţi îmbrăca în
ultima zi de viaţă
suntem iarbă
am aflat că
după ce murim
creierul se lichefiază
şi devine un lichid verzui
ca iarba
acum îmi dau seama
cât de simplu e totul:
suntem iarbă
păscută de vite
apoi ne prefacem
în lapte şi
în copii
şi tot aşa
până când universul
se va sătura de noi şi
va scutura
puternic
preşul de la intrare
mă transform într-un brusture
pe măsură ce trece timpul
mă transform într-un brusture
picioarele mi se lignifică iar
corpul mi se desface în
frunze mari şi cărnoase
numai bune pentru a-ţi face
în ele culcuş
sper să am timp să trec
prin metamorfoza completă
până va veni cosaşul şi
va culca totul la pământ
deşi pe mine
ca brusture în devenire
şi încă plin de viaţă
s-ar putea să mă ierte
amintire
eram copil când
odată
s-au revărsat apele Amaradiei
şi au luat cu ele un bărbat
cu puntea suspendată cu tot
şi în timp ce soţia lui ţipa şi
îşi smulgea părul din cap
de disperare
pe mal
cerând ajutor
deasupra apei
îngerul lui păzitor radia fericit
pentru că l-a scăpat
din Iad
|