Fiicele pictorului

Traducere din limba engleză de Carmen Paţac

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Când arşiţa verii se mai domoleşte, este timpul să culegem mure, care cresc în fiecare an pe o alee aşa de îngustă şi plină de spini, încât cu greu o poţi numi astfel. E septembrie, şi vântul vâjâie pe câmp, făcându-ne rochiile să fluture de parcă un câine invizibil ne-a înhăţat de tiv. Mergem prin bălţile noroioase, râzând şi tremurând când picioarele ni se afundă în mocirlă. Înviorător, aşa spune tăticul.

— E prea frig, spune Molly, prefăcându-se că-i clănţăne dinţii, care sunt încă pătaţi cu mov de la mure.

— E înviorător.

Noroiul îmi intră printre degetele de la picioare, moale şi bun, când ne strecurăm pe marginea aleii, ţinându-ne de zidul de piatră şi încercând să nu alunecăm.

— Dar unde mai găsim?

— Lângă poarta albă.

Ne lăsăm pantofii şi ciorapii făcuţi ghem sub un tufiş. Când ne afundăm prea mult în noroi, Molly îmi spune că ar trebui să ne întoarcem, dar murele se trec şi-o să se termine în curând, zbârcite sau ciugulite de păsări. Şi eu le vreau. Aşa c-am pisat-o, am tras-o de rochie, i-am zis că mă plictiseşte şi am tot rugat-o, până când a venit şi ea. De fiecare dată, eu sunt cea care ne bagă pe amândouă în bucluc, într-un fel sau altul.

Mă întorc şi o văd în spatele meu, cu noroiul până la glezne şi cu cana de tinichea atârnându-i pe o parte. Vântul îi dă părul pe spate, aşa că sora mea arată ca un bărbat fără perucă. Îi spun asta, şi se strâmbă. Nu ştiu de ce vreau mereu să-i arunc vorbe răutăcioase lui Molly, şi uneori îmi promit că n-o să mai fac asta. Dar mereu revine, ca o mâncărime, şi, când tace ca acum, nu pot să mă abţin.

— Parc-ai fi Samuel Kilderbee din Ipswich, îi spun eu, iar un balonaş de veselie, cât se poate de binevenit, plesneşte în mine.

Samuel Kilderbee din Ipswich este unul dintre portretele din hol ale unor oameni pe care am avut mereu impresia că, în secret, tata nu i-a avut niciodată la inimă, dar a trebuit să-i picteze ca şi cum i-ar fi plăcut. Sunt două picturi suprapuse, una pe care o vede Samuel Kilderbee, în care pare foarte impunător, şi cealaltă, care ascunde sentimentele adevărate ale tatei, în care nu pare deloc aşa. Totuşi, în amândouă are un păr de te umflă râsul.

Aştept ca Molly să se mai strâmbe o dată, sau să-mi spună să-mi ţin pliscul, sau că şi părul meu arată ca naiba sau că eu, nu ea, parcă aş fi Samuel Kilderbee din Ipswich. În loc de toate astea, spune doar:

— Îngheţ de frig.

Are glasul pierdut, şi parcă nu e al ei.

— Hai, prostuţo, hai să ne întrecem până la poartă, îi spun.

Dar ea nu se mişcă din loc.

— Moll. Molly.

Stă acolo, uitându-se la cerul alb, în timp ce vântul îi biciuieşte faţa palidă.

— Molly, termină, zic eu din nou, şi glasul mi se face mic, mic de tot.

Ochii ei mă fixează, dar ea nu e de faţă. Nu e prezentă. E ca atunci când obloanele rămân deschise noaptea, lăsând la vedere pătratele ferestrei negre din spate.

— Molly!

Abia mai pot să respir.

— De ce nu-mi răspunzi?

Panica pune stăpânire pe mine precum o pisică care-şi înfige ghearele. Mă întreb dintr-odată dacă e ca atunci când m-am prefăcut că eram moartă. Am stat întinsă pe podea în dormitor şi m-am prefăcut în continuare că sunt moartă, până când Molly n-a mai spus că ştie că glumesc, şi a început să-i fie frică.

Asta face, îmi spun. Îmi joacă o festă ca să mă sperie, deşi nu-i stă în fire, dar poate că o merit, şi sora mea îmi dă o lecţie.

— Molly, termină, nu te mai preface!

Îmi tremură glasul. Întind mâna s-o iau de braţ, care e rece ca gheaţa, şi o zgâlţâi, cu blândeţe la început, pe urmă cu mai multă putere.

— Termină!

Dar se uită la mine cu aceeaşi privire pierdută, cu buzele lăsate în jos, încă pătate cu mov de la mure.

— Molly.

Nu m-am simţit niciodată aşa de neputincioasă, de parcă sunt departe, la capătul unui tunel. Ochii mi se umplu de lacrimi, şi simt cum mă înţeapă suflarea tăioasă a vântului.

Şi pe urmă, undeva în depărtare, peste câmp, aud alt glas.

— Unde vă sunt pantofii? întreabă glasul. Unde vă sunt pantofii?

Ridic privirea, şi iat-o pe mama, făcându-şi drum voiniceşte pe aleea bătută de vânt, şi silueta uscăţivă a tatei undeva în spate, şi, când dau cu ochii de ei amândoi, mă cuprinde atât de repede o senzaţie de uşurare încât am impresia c-o să cad din picioare.

— Obrăznicăturilor, fetiţe obraznice ce sunteţi! strigă ea. Unde vă sunt pantofii şi ciorapii? Unde sunt?

— În gard, zic eu.

Şi faţa mamei, roşie şi plină de pete de la furie şi oboseală, se albeşte când mama se apropie suficient cât să audă.

— Sunt unde?

— În gard, zic eu din nou şi încep să râd, deşi nu aveam de gând/ nu asta voiam.

Molly se uită la mine, şi văd că îşi vine în fire, derutată, nesigură. Uşurarea mă cuprinde din nou, ca un val puternic.

— Ce nu-i în regulă cu ele?

Mama se uită înapoi spre tata.

— Ce nu-i în regulă?

Dar el spune doar:

— E frig, Margaret, şi trebuie să le ducem acasă. Molly e toată vânătă de frig.

Tata îşi scoate haina şi o înfăşoară pe Molly cu ea.

— O aventură care n-a ieşit bine, aşa-i, Peg?

Dau din cap şi-mi frec braţele, căci mi s-a făcut pielea de găină, apoi mă rezem de el, fericită că sunt salvată. E o aventură care n-a mers bine, atâta tot. E doar obrăznicie, şi totul e uşor, aşa cum vrea tata. Lucrurile o să se aranjeze de la sine. Dar mama turuie întruna, în timp ce vântul îi trage şalul şi, deşi încerc să n-o aud, n-am de ales. Pentru prima dată, îngrijorarea ei mă pătrunde, până în fundul stomacului, şi rămâne acolo ca o piatră.

— Cum o să lucrezi, zice mama, cum o să-ţi câştigi existenţa dacă trebuie să umbli peste tot ca să-i găseşti pe neastâmpăraţii tăi de copii? De asta m-am temut când… n-o să meargă, Thomas!

Tata nu se opreşte din mers, cu un braţ pe după umerii mei şi cu o mână în buzunar, de parcă nici n-o aude.

— Nu se poate să le lăsăm să umble aşa, aiurea, pe câmp, mai zice mama cu răsuflarea tăiată. În picioarele goale! În picioarele goale şi… tremurând ca nişte pui de bogdaproste. Nu-i firesc, Thomas. Nu aşa ar trebui să se poarte nişte fete care vor să fie bine-crescute, care vor să reuşească în viaţă şi să nu aibă… greutăţi. Din acest motiv trebuie să ne mutăm la oraş, ca să stârpim situaţia asta în faşă, această… purtarea aceasta smintită.

— Ei bine, unde-anume v-aţi lăsat pantofii ăştia? mă întreabă tata, în vreme ce mama, exasperată, îşi strânge şalul pe lângă ea.

Dar, când ajungem la poarta albă, ia pantofii şi ciorapii noştri de unde nu-s. Căutăm peste tot, până când mâinile ni se umplu de zgârieturi roşii, uşoare de la cât am tot cotrobăit prin gardul care merge de la un capăt la altul al aleii, dar nici urmă de ei! Poate că i-a şterpelit cineva sau i-a ascuns în glumă, dar ce folos! Nu sunt nicăieri şi pace bună! Ne târâm spre casă desculţe şi ne aşezăm afară pe zid, aşteptând-o pe Sarah să vină din bucătărie cu găleţi de apă rece ca gheaţa ca să ne curăţe noroiul de pe picioare.

La parter, cearta continuă mult după ce suntem trimise la culcare. Molly stă lângă mine, tăcută, cu genunchii strânşi la piept. Mama spune nişte lucruri pe care nu ştie că noi le auzim. Despre cum chiar de asta s-a temut când s-a măritat cu tata. Despre greşeala pe care a făcut-o, deşi eu nu ştiu despre ce greşeală e vorba, şi despre tatăl ei, Dumnezeu să-l odihnească în pace, şi despre sângele nostru, toate cuvintele care se învălmăşesc şi ies pe gură când adulţii cred că nu ascultă nimeni.

Se vorbeşte din nou despre plecarea noastră din Ipswich, de pe câmpul nostru şi din casa noastră. Dar ce mă frământă este unde şi de ce s-a rătăcit Molly. Şi ce o să fac dacă se mai întâmplă o dată. Poate s-a întâmplat fiindcă am necăjit-o. Poate fiindcă i-am zis să ne scoatem pantofii şi ciorapii şi să-i lăsăm lângă gard. Asta-s eu, n-am ce face. Întotdeauna îmi vin idei şi mă zgândără lucruri cărora nu le pot rezista. Dar, la urma urmei, poate că Molly s-a prefăcut tot timpul. A făcut pe nebuna ca să mă sperie. Tare-aş mai vrea să vină mama şi să ne spună una din poveştile ei, să mă ia în poală şi să mă prindă pe după mijloc ca s-o simt de parcă se leagă strâns de mine. Dar e prea supărată.

Trec, pâş-pâş, din patul meu într-al lui Molly şi o iau în braţe, simţindu-i mirosul plăcut al părului, şi încerc să nu mă gândesc la teama înţepătoare care m-a cuprins. Teama de vorbele mamei. „Nu-i firesc, Thomas.“ De obloanele care-i acoperiseră ochii lui Molly. De cât de mică şi singură m-am simţit pe drumul cu mure. De felul în care Molly s-a lăsat purtată în alte lumi, şi cum nimeni în afară de mine n-a văzut.

A doua zi, suntem chemate jos şi ni se spune că n-o să mai umblăm aiurea, de capul nostru. Nu spun nimănui că nici nu vreau. Că dintr-odată mi s-a făcut frică şi că prefer să stau în casă. Dar a ieşit soarele şi a preschimbat câmpul în aur, şi până seara deja ne uităm amândouă cu jind pe fereastră spre locul unde rândunelele se joacă, şugubeţe şi nestăpânite, în lumina care dispare încet-încet.

— Am putea merge afară, spune Molly, şovăind. Doar un pic, că tot nu-i nimeni aici.

— Nu, îi răspund eu. Nu-mi place când sunt supăraţi unul pe celălalt.

Molly îşi lipeşte fruntea de fereastră.

— Păi aşa-i tot timpul.

— Nu, nu-i aşa.

Molly îşi dă ochii peste cap.

— Bănuiesc c-o să faci încă un desen romantic din alea de-ale tale.

Îmi place să-i desenez pe mama şi pe tata împreună, fericiţi, dansând sau căsătorindu-se, deşi nu prea seamănă cu ei, şi nu-i cinstit din partea lui Molly să râdă de mine în legătura cu asta.

— De ce nu mi-ai răspuns când te-am strigat pe aleea cu mure? o întreb eu dintr-odată.

— Ce?

— Te-am tot strigat, da’ tu i-ai dat înainte cu jocul tău idiot.

— Ce tot spui acolo? mă întreabă.

Mă uit în ochii ei, îi privesc cu mare atenţie, să văd dacă pot pătrunde destul de adânc ca să aflu dacă se preface că nu ştie, dar ochii ei sunt mari şi strălucitori şi, dacă au vreo taină, n-o zăresc. O clipă ne uităm una la alta, apoi ea iese din cameră în goana mare, trântind uşa.

Mă gândesc să mă duc după ea şi să-i spun că ştiu că minte. Dar pe urmă îmi zic că poate, la urma urmei, cel mai bine e să nu vorbim deloc despre asta. Poate că, dacă nu o spunem cu glas tare, putem să ne prefacem că nici nu s-a întâmplat vreodată.

Trei săptămâni la rând ne purtăm cum scrie la carte. Aproape încep să cred că a avut efect, precum unul dintre descântecele magice ale tatei. Că ne-am pictat pe noi înşine în bine. Şi atunci o găsesc pe Molly pe hol, în toiul nopţii, aplecându-se peste balustradă, iar peste câteva nopţi o găsesc din nou, de data asta în bucătărie, învârtindu-se întruna în jurul mesei şi frecându-şi mâinile de cămaşa de noapte în sus şi-n jos, în sus şi-n jos.

— Molly, vino-napoi în pat, şoptesc eu pe întuneric. Trezeşte-te.

Ea se tot mişcă prin cameră, de parcă n-am spus nimic, încolo şi-ncoace, trece pe lângă brânza pusă la scurs şi pe lângă iepurii jupuiţi, înşiraţi pe o sfoară, dintr-o parte în alta a peretelui.

— Molly, o s-o trezeşti pe mama.

Când, în cele din urmă, o aduc înapoi în pat, trăgând-o pe scări în sus, cu mâinile lipicioase de atâta sudoare, şi o învelesc cu stângăcie, mă aşez în pat lângă ea şi-mi pironesc ochii în tavan. Atunci grijile mi se furişează în suflet precum umbrele care alunecă pe perete.

Mă întorc pe partea cealaltă ca s-o văd pe Molly stând încovrigată pe o parte, cu gura deschisă şi cu ochii care se zbat uşor de parcă ar vedea chiar şi când doarme. Iau o şuviţă groasă cât degetul meu din părul ei castaniu şi încâlcit, şi o răsucesc strâns, de mai multe ori, în jurul vergelei subţiri de la tăblia patului. Pe urmă iau altă şuviţă ca s-o ţin în mână în timp ce adorm.

În lumina obişnuită şi lipsită de ascunzişuri a dimineţii, îmi ridic privirea spre tabloul de pe palier, în care suntem noi, fiecare aranjându-i părul celeilalte. Ce drăguţe suntem, îmi zic, şi ce cuminţi!

De când cu murele, ne încurcăm în picioarele tuturor din casă, şi chiar şi Sarah s-a săturat. Pe urmă mi se prinde părul într-o butonieră de-a lui Molly, cineva aduce foarfeca de bucătărie, bucle cafenii cad ca nişte pene pe masă.

— Ei, acuma, zice tata, şi-l văd mustăcind în timp ce-şi aduce o cană de apă. Nu le putem găsi ceva cu care să-şi umple timpul, ca să nu avem de-a face cu asemenea lucruri neplăcute?

— N-ai decât! Ocupă-te tu de ele, Thomas, răspunde mama, tăios şi cu furie, dacă ţi se pare chiar aşa de uşor să le găseşti ceva cu care să-şi umple timpul.

Iar mie-mi tresaltă inima de bucurie numai când mă gândesc la asta, aşa de tare că aproape uit de părul care mi-a fost tăiat.

Şevaletul e aşezat pe malul în pantă al râului Orwell, în lumina ultimelor raze de soare, în aşa fel încât tata să poată picta pădurea care mărgineşte câmpul. Stă aplecat deasupra şevaletului, cu ochii îngustaţi, mişcându-se înainte şi înapoi de parcă ar cântări priveliştea.

Molly construieşte un orăşel cu lucruri pe care le găseşte aruncate de apă pe malul plin de mâl, iar eu sar într-un picior pe câmp pe lângă tata şi adun câteva buruieni înalte şi ţepoase ca să fac nişte steguleţe.

Când am strâns destule, o pornesc spre malul râului, unde aşteaptă Molly, cu fusta ridicată până la genunchi. Îl aud pe tata în spatele meu.

— Aşteaptă un pic, Peg.

Mă întorc, mirată.

— Stai o clipă cu mine.

Mă trântesc nesigură pe pământ, ţinând strâns buruienile încâlcite.

— Ce face Peggy a mea?

— Foarte bine, răspund cu băgare de seamă. Mi-e un pic foame.

O văd pe Molly ridicându-şi privirile, întrebându-se de ce mă mişc atât de încet.

— M-aţi lăsat fără pic de pâine şi brânză, aşa c-o să trebuiască s-aştepţi până când ajungem acasă ca să mâncăm.

— Nu-i nimic.

Mă aşez picior peste picior şi-l privesc întrebător. De obicei, tata nu se opreşte din pictat odată ce-a început, doar dacă se întâmplă ceva important.

Se uită atent în josul râului după Molly, care caută cu îndârjire ceva în locul în care apa face bălţi liniştite.

— Şi Molly? Molly a fost… în apele ei în ultima vreme?

Mă întreabă asta cu mare grijă, de parcă ar pune o întrebare primejdioasă. Inima începe să-mi bată tare pe neaşteptate. Se presupune că el e un om mare care ştie totul, mă gândesc, şi se presupune că eu sunt un copil care nu ştie.

— Da, răspund eu.

E o minciună. E prima minciună pe care i-am spus-o vreodată şi pe care n-am uitat-o. Dar nu pot să nu simt că o să se adeverească de îndată ce spun cu glas tare că, uneori, Molly nu e în apele ei, că e ceva în neregulă cu ea.

— Da, zic eu din nou. A fost în apele ei.

Tata îşi schimbă poziţia, ia un smoc de iarbă şi se joacă cu el.

— Şi plimbatul ei noaptea de colo până colo?

Recuperez amintirea. Molly, în bucătărie, cu ochii larg deschişi, privind în gol. Pielea roz, strălucitoare a iepurilor de pe perete.

— Nu, zic eu. Totu-i foarte bine.

— Nu s-a mai repetat?

Mă uit la Molly. Ţine capul aplecat, bălmăjind ceva pentru ea însăşi, cu câte o piatră în fiecare mână.

— E doar un pic visătoare, nimic mai mult, nu ştii?

El râde, dându-şi capul pe spate, în aşa fel încât îi văd barba nesupusă de sub bărbie, pe care a uitat s-o radă.

— Da. Visătoare până-n măduva oaselor, Moll. Şi nu-i nimic rău să fii aşa, Căpitane. Trăiască visătorii!