Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Moličre, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiştilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieţi (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi eseul Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin (2018) şi Félix şi izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) şi Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019,Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, iar în 2022, următoarele două, Poarta cerului şi Soare întunecat. În 2023 publică Provocarea Ierusalimului, un jurnal de călătorie în Ţara Sfântă, cu postfaţa semnată de Papa Francisc. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii şi distincţii literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Acesta este al treilea roman din ciclul Străbătând secolele, proiectat de Eric-Emmanuel Schmitt în opt volume care să urmeze dezvoltarea civilizaţiei noastre. Continuându-şi călătoria prin istoria omenirii, Noam se trezeşte dintr-un somn lung pe malul Nilului, în 1650 î.Chr. şi porneşte către Memfis, capitala celor două regate ale Egiptului. De la palatele pline de fast până la Casa Morţilor, de la cartierele evreilor în robie până la palatul faraonului, Noam descoperă o civilizaţie incredibilă, care îşi consemnează faptele pe papirus, venerează Nilul, mumifică morţii, inventează lumea de dincolo, ridică temple şi piramide care vor sfida timpul.

În viziunea lui Moise regăseam elemente din trecut, la care ţineam şi ale căror ecouri mă tulburau: auzeam glasul de bronz al lui Abraham şi, mai departe, cel răsunător al unchiului meu Barak, omul pădurilor. În epoci diferite, Barak în neolitic, Abraham în Mesopotamia, Moise în Egipt trăgeau un acelaşi semnal de alarmă: omenirea mergea pe o pantă de rău augur, miza prea mult pe ea însăşi, nu era preocupată decât de ea şi instaura o lume ce uita de natură. Barak se opunea sedentarilor, Abraham, existenţei urbane, Moise, unei societăţi care era propriul ei scop. Toţi trei luptau împotriva modernităţii. Dacă Barak se prezenta drept un om al trecutului, făcând trimitere la vânătorii-culegători care parcurgeau pământul de mii de ani, Abraham şi Moise nu adoptau o atitudine retrogradă; sincer ori cu abilitate, supuneau atenţiei o nouă modalitate de a fi contemporan, sau mai degrabă etern, fiindcă recurgeau la Dumnezeu.

Acesta din urmă nu purta un nume şi atunci când Moise, în timpul unei meditaţii, se interesase de identitatea lui, îi răspunsese: „Eu sunt Cel ce sunt.“ Întoarcerea lui Moise la Memfis corespundea cu dorinţa lui de a-şi face cunoscut zeul, de a-şi împărtăşi concepţia asupra existenţei, de a elibera conştiinţele de reflexele lor vetuste şi trupurile de vechile lor obiceiuri. Plănuia să se adreseze tuturor.

— Cum îi vei atrage de partea ta? m-am arătat uimit. Sigur că ai spiritul sclipitor, dar te bâlbâi. Nu vei convinge pe nimeni.

— Ştiu… Trebuie să-mi găsesc o gură.

— O gură? a făcut Meret.

— Un interpret. Cineva care să compună o muzică pornind de la ideile mele.

— Un om care să adere la opiniile tale?

— Da. Şi de-asta îl voi căuta printre evrei.

— De ce printre aceştia?

— Fiindcă suferă şi sunt persecutaţi. Fisurile acestea îmi vor permite să ajung până la sufletele lor. Îmi pare rău, Noam: dacă tu le închizi rănile, eu am să li le deschid.

Ce păcat că Moise vorbea atât de rău! Şi în ziua de azi, transcriindu-i cuvintele pe pagina albă, deci înlăturând bolboroselile, hibele, repetiţiile, bâlbâielile, cuvintele îmbucătăţite, realizez în ce măsură se bucura de geniul formulărilor. Faraonul Suzer lovise într-unul dintre cei mai inteligenţi oameni ai vremii sale.

Dimineaţă, o linişte blândă domnea asupra fluviului. Un omuleţ fugea pe mal, cu nările în vânt de parcă şi-ar fi urmat nasul în căutare de broaşte dintre care câteva, deja prinse, orăcăiau în coşul care-i atârna de cot. Pe cer, zborul porumbeilor părea decupat din mătase.

M-am dus lângă Moise care contempla sclipirile undelor. M-a luat de mână.

— Acum, Noam, spune-mi taina naşterii mele.

I-am dezvăluit adevărul: Meret şi cu mine îl scoseserăm din apă, dintre trestiile Nilului şi i-l încredinţaserăm lui Neferu care ţinea să se găsească un motiv demn de a încheia cu o sarcină nervoasă, apoi descoperiserăm şi o doică, pe Iochebed, în cartierul evreiesc.

— Noam, sunt evreu?

— Nu ştiu. Poţi avea mii de alte origini.

— Oricum, ce înseamnă să fii evreu?

Cum erau fraţi de lapte, Aaron cel vorbăreţ a decis rapid că Moise era fratele lui pur şi simplu. După care Moise şi-a dorit să meargă la Neferu. Încurcat, încordat, m-a rugat să îl însoţesc.

De când îl ştia în Memfis, Neferu, iritată, se temea de acea întâlnire. Când am intrat, era ocupată cu o carafă mare de vin pe care i-o aduseseră slujnicele. Când ne-a văzut, s-a îndreptat în scaun. Ţinuta de ceremonie îi contrasta cu febrilitatea, îi oferea o înţepeneală solemnă: sora faraonului înţelegea să amintească faptul că o prinţesă era aceea care îl întâmpina pe Moise, nu doar o mamă.

În pofida stăpânirii de sine de care dădea mereu dovadă în public, ochii îi clipeau des descoperind păstorul roşcat care înainta spre ea. Din instinct, s-a aplecat căutând în spatele personajului frust tânărul din amintirile ei, dar nu ne-a văzut decât pe Sefora şi pe mine. Moise s-a arătat foarte respectuos, s-a plecat într-un genunchi şi i-a mulţumit pentru bunăvoinţă, în special pentru că înlăturase ameninţarea arestării. Cu cât el îşi exprima recunoştinţa, cu atât Neferu era mai confuză: doar nu înfruntase greutăţile pentru străinul hirsut, cu vorba încurcată, ci pentru micul Moise de la ea de la Curte; unde să fi fost acesta? Moise i-a prezentat apoi soţia. Neferu a privit-o ca pe ceva nepotrivit care încununa tabloul, după care, simţind că reacţiona prost, a trecut de la mânie la amabilitate şi, stângace, a încercat o conversaţie mieroasă, dezordonată.

Suferea. Moise la fel. S-ar fi zis că un leu întâlnise un struţ. Trecutul lor comun lua nuanţa unei neînţelegeri. Biata Neferu! Detectam cauza profundă a proastei ei dispoziţii: descoperea în sfârşit că Moise nu fusese niciodată fiul ei. Nu pe bărbatul acesta cu alură de patriarh şi-l dorise, niciodată nu îşi dorise aşa ceva. În adâncul creierului ei agitat făcea mai mult decât să regrete, pur şi simplu îşi ştergea în grabă amintirile. Numai că nu arunca fanfaronul ăsta într-un coş pentru a-l trimite la fluviu şi a-l îneca.

Când situaţia a ajuns insuportabilă de atâta falsitate, a pretextat o durere de cap. Am salutat-o, cerându-ne scuze fiindcă o deranjaserăm. Pe drumul de întoarcere, Moise nu a scos o vorbă, într-atât de rănit era. Din fericire, s-a lăsat în voia prezenţei consolatoare a Seforei care ghicise ce îi frământa bărbatul.

Cât despre Neferu, cu siguranţă revenise la confidenta ei, carafa cu vin…

*

Moise, prin intermediul lui Aaron, s-a apucat să predice. Deşi locuia în cartierul evreiesc, se adresa unui public mai mare. Nu toţi evreii erau sclavi şi nu toţi sclavii erau evrei. Moise îşi sporea şi mai mult audienţa: li se adresa celor care munceau din greu, care făceau corvezi şi se speteau în cadrul societăţii egiptene, fie că erau născuţi acolo, fie în altă parte. Prosperitatea principalelor cetăţi, Memfis, Teba, Avaris, atrăgea oameni din toate părţile. Unii reuşeau să se îmbogăţească, alţii abia izbuteau să-şi ducă zilele. Moise era preocupat de aceştia din urmă, printre care se numărau sclavi, dar şi muncitori plătiţi, care făceau cărămizi, săpau şanţuri, tăiau piatră, topeau aramă, sculptau porfir, şlefuiau cornalină, curăţau, spălau, coseau, udau, serveau ori strângeau masa, şi asta până la cele mai înalte trepte ale scării sociale.

Moise făcea cu abilitate diferenţa dintre sclavie şi servitute. Sclavia: statut care rezulta din războaie ori răpiri. Servitutea: stare la care societatea egipteană reducea fiecare om. Dacă din sclavie te puteai elibera utilizând mijloace legale, contra cost, de servitute nu scăpa nimeni niciodată.

— Numai Dumnezeu ne face liberi, proclama Moise prin vocea lui Aaron. Credinţa îşi răsplăteşte slujitorii, eliberându-i de stăpân.

Vinovat de această aservire era faraonul, deşi acesta nu-i era decât simbolul. Moise chema la înlocuirea supunerii faţă de faraon cu o ascultare liber consimţită faţă de chemarea divină.

— Ce propui? întrebau cei care-l ascultau.

— Să plecăm.

— Unde să plecăm?

— Să părăsim Memfisul, să scăpăm de această orânduire. Trebuie ieşit din Egipt.

Era formularea lui obsesivă: ieşirea din Egipt. Ideea începuse să trezească atenţia. În afară de evrei, atrăgea pe oricine suferea în lumea lui Suzer, că era brunet, blond, roşcat, cărunt, chel, albit, naţii care, precum a Seforei, aveau pielea neagră a sudului, pe cele sau pe cei care aveau alte credinţe, veniţi de la soare-răsare, din Liban sau de la Marea cea Mare.

— Unde, Moise, unde? Doar n-o să ne întoarcem ca să putrezim în deşert.

Bătrânii, gârboviţi de muncă şi de vârstă, îşi arătau reticenţa, punând faţă în faţă zonele aride, ostile, mortale şi oaza generoasă formată de Nil. Totuşi, cum Moise, mai degrabă decât să indice o destinaţie, evoca o existenţă eliberată de sub jugul faraonului, care strivea trupurile şi scurta vieţile, era ascultat de tot mai mulţi.

Dacă unora dintre întrebări le răspundea prin tăcere, la altele răspundea tot printr-o întrebare.

— Moise, eşti evreu?

— Ce înseamnă să fii evreu?

Cu greu s-ar fi putut defini în ce consta faptul de a fi evreu, întrucât denumirea venea din afară, de la cei care se considerau opuşi evreilor. Termenul îi stigmatiza pe cei excluşi, rămaşi în urmă, pe cei care îşi făceau apariţia, hirsuţi, din deşert ori de pe drumurile pline de praf. De fapt, evreul fusese inventat de antievrei.

Ascultându-l pe Aaron cum mlădia somptuos concepţiile lui Moise, cântăream influenţa pe care o exercitaserăm Meret şi cu mine asupra lui în anii de ucenicie. Ca vindecător, nu ierarhizam indivizii, toţi meritând să fie îngrijiţi. Nu existau nici inferior, nici superior! Nicio preeminenţă a vreunei fiinţe omeneşti asupra alteia! Moise relua această egalitate absolută, refuzând orice fel de exploatare a oamenilor de către oameni.

Când şi-au dat seama că în spatele lor se adunaseră sute de familii gata să părăsească Egiptul, Moise şi Aaron au solicitat o audienţă la faraon. Mulţumită spionilor lui, Suzer nu ignora nimic din ceea ce aceşti doi bărbaţi le vorbeau mulţimilor tot mai numeroase, însă dispreţul lui arogant îl împiedica să înţeleagă gravitatea situaţiei. În plus, pregătea aniversarea domniei şi planificase serbări, festinuri, dans, lupte spectaculoase, pe scurt, un dezmăţ al luxului. Sconta să celebreze totodată terminarea piramidei sale.

Ne-a primit pe Moise, pe Aaron şi pe mine cu un fel de curiozitate batjocoritoare. Alături de el stăteau la rând vizirul şi câţiva mari dregători. Gărzi impunătoare erau postate în jurul lor. Suzer l-a scrutat pe Moise cu pleoapele pe jumătate coborâte. Cu faţa trasă, foarte gras altfel, suferea din cauza fizicului aberant, juxtapunere a unui corp şi a unui cap străine unul de celălalt; astfel, nasul uscat, cu pielea întinsă pe linia mediană a septului, părea un cioc de vultur – asemănare accentuată de albastrul de ardezie al ochilor lui cu privire fixă –, pe când pântecul rotund s-ar fi potrivit mai bine cu un hipopotam. Contrar celor de la Curte, nu manifesta nicio dorinţă de a plăcea. Pielea străvezie sublinia carnaţia de sedentar închis între zidurile palatului. Dacă există oameni care sunt ca soarele, Suzer era umbra.

În numele alor săi, Aaron a declarat că renunţau la Memfis, decişi să pornească la drum. Le trebuia permisiunea faraonului pentru a trece de barierele din teritoriu.

Ascultându-l pe Aaron, Suzer nu-l scăpa din ochi pe Moise.

— De ce? a întrebat.

Aaron a expus o versiune edulcorată a discursurilor lui Moise despre noul fel de a trăi, propovăduit de fratele său.

— De ce? a repetat faraonul, de parcă Aaron nu ar fi explicat nimic.

Moise a intervenit:

— Condamni la sărăcie cea mai mare parte a supuşilor tăi. Nimic nu se construieşte pe sărăcie, în afară de revolte ale celor sărmani.

— Aha, aha, îmi făgăduieşti răzmeriţe!

— Deloc. Te implor să ne laşi să plecăm. Piramida ta va fi curând terminată…