La rece

Florin Mitroi este un artist dăunător, fatal. A fost toxic pentru sine şi este toxic pentru alţii. Din 1961 pînă în 2002 a fost cadru didactic la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (actuala Universitate de Arte). La început, timp de 15 ani, s-a angajat – ca orice artist serios şi inofensiv al vremii – în acea rutină modernistă denumită „artă contemporană”: a făcut lucrări plăcute, pe subiecte acceptabile, cu zero impact asupra vieţii – un simplu decor intelectual la modă. Era reţeta ideală a oricărui impostor, care clamează profesionist vocaţia pentru a atinge, cu precizie, pensia (sau, mai recent, paradisurile fiscale). Florin Mitroi era un cetăţean fără însuşiri, aşa cum producea, pe bandă rulantă, sistemul comunist deja bine uns atunci. Un om la locul lui, civilizat, lipsit de viziune, de iniţiativă sau de combativitate socială, Florin Mitroi era cât pe-aci să întruchipeze omul nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate: un profesionist a cărui conştiinţă era un simplu instrument de inserare neproblematică în marele spectacol al umanismului de carton care placa dictatura.

Brusc însă, exact acum 50 de ani, începând din iarna lui 1974 şi până la dispariţia sa, în aprilie 2002, Florin Mitroi a produs neîncetat mii şi mii de lucrări (peste 8000) în care tema centrală era moartea, propria moarte, sinuciderea asistată de un erotism funest. Omul nou deraiase dramatic în cea mai veche fundătură din lume – sexul şi moartea. Figuri care reprezentau artistul cu laţul la gât, cu cuţitul înfipt în coastă sau cu barda zdrobindu-i capul şi pieptul sau curtat nemilos de femei goale având coasa ridicată şi sânii căzuţi, au proliferat în lucrările sale realizate şi datate compulsiv, zi de zi, ca un jurnal al propriei (con)damnări. Ulterior, spectacolului cotidian al suferinţelor proprii, artistul i-a adăugat o cohortă de martori, spectatori şi torţionari – figuri tembele şi caractere bolnave, corupte, răscolite de filistinism şi ură, de viclenie, ipocrizie sau criminală nepăsare. […]

În flagrantă opoziţie şi total dezacord formal şi moral cu contemporanii săi, dar mai ales în contrast cu progresismul de suprafaţă al numeroşilor artişti neo-avangardişti ai timpului, Florin Mitroi s-a îndreptat spre tehnicile artistice cele mai retrograde cu putinţă, de la pictura pe lemn la pictura în tempera pe sticlă, precum ţăranii iconari de altădată, pe care nici un artist care se respecta nu le mai practica, nici măcar tradiţionaliştii românişti ai grupului neo-ortodoxist Prolog. Opţiunea tehnică retrogradă a lui Florin Mitroi era întrutotul consecventă cu opţiunea sa exclusivă pentru iconografia cea mai reacţionară şi indigestă. Cum moartea-i era tema favorită, tehnicile moarte îi veneau mănuşă.

Nu este vorba despre o potrivire fortuită, ci despre un veritabil program reacţionar, unic prin fermitatea, complexitatea şi coerenţa sa în arta românească recentă: cu tehnici străvechi, Florin Mitroi punea pe tapet teme ancestrale şi cruciale pentru om, îi vorbea în chip autentic despre moarte într-o limbă moartă, pentru a-i destrăma şi (re)edifica sufletul. Mai grav chiar, fără a se apropia în vreun fel de ideologia geniului, Florin Mitroi şi-a ascuţit într-o asemenea măsură instrumentele de laborator-abator sufletesc încât perfecţiunea desenului său a ajuns să rivalizeze, prin concizie, precizie şi forţă de evocare rapidă, cu cele mai agile peneluri din istoria artei, de la Hokusai la Matisse. Iar subtilitatea şi exigenţa maximă a picturii în tempera cu ou şi cazeină l-a adus în preajma celor mai inefabile şi exaltante juxtapuneri şi contraste cromatice, comparabile cu Rothko sau Albers. […]

Programul artistic al lui Florin Mitroi nu este doar unic, ci este cel mai original şi radical din arta românească din a doua jumătate a secolului XX. Nu este de mirare că mulţi dintre artiştii (încă) tineri şi vizibili la ora actuală i-au fost studenţi, de la Suzana Dan şi Anca Benera la Dumitru Gorzo şi Alexandru Rădvan. […]

Dispariţia sa prematură, în 2002, a fost consecinţa firească a unei existenţe interioare mereu pe muchie de cuţit, dar care, în exterior, nu lăsa să răzbată nici cea mai mică bănuială despre abisurile străbătute. Din tensiunea aceasta dintre supra-expunerea interioară permanentă şi camuflajul exterior cotidian nu putea să se nască altceva decât exasperarea epuizantă. […]

La fel ca celelalte expoziţii Florin Mitroi pe care le-am făcut în anii trecuţi şi această expoziţie de la Arsmonitor, Florin Mitroi. Cap. I: Iarna, prima dintr-o serie de patru, este, din start, ilegitimă. Ilegitimă în raport cu artistul, cu discreţia şi misterul său. Ilegitimă chiar şi în raport cu complexitatea de neînchipuit a operei sale. Ca orice expoziţie, este o secţionare, o decapitare. Însă ea nu este ilegitimă în raport cu căutările fiecăruia dintre noi, cu căutarea sensului vieţii (da, da, aţi citit bine, chiar dacă sună prost) şi a perfecţiunii artistice, sublime (ştiu, e jenant să evoci sublimul, dar arta lui Florin Mitroi nu-l ocoleşte, aşa cum nu ocoleşte tragicul). Artiştii pot fi utili sau necesari. Cel mai frecvent, artiştii recenţi ţin să fie utili, să ne arate cum stau lucrurile în lume, să ne ajute să reflectăm mai bine, să ne comportăm corect. Etica acestor artişti se confundă cu comandamentele sociale – ei trebuie să ne facă să gândim şi să simţim pozitiv, pentru a contribui la bunul mers al civilizaţiei, pentru a ne integra, pentru a putea consuma mai mult, mai responsabil şi mai scump. Printre artiştii utili nu se numără şi artiştii nocivi, cei care ne arată cât de mult rău ne face faptul că simţim şi gândim în felul nostru, al fiecăruia. Şi toţi avem – poate – idealuri, abisuri şi dureri ascunse precum acelea ale lui Florin Mitroi. Artiştii utili rareori ajung artişti necesari. Cam de la Rembrandt încoace, artiştii necesari provin dintre artiştii nocivi, dintre cei care destabilizează, dezintegrează şi dăunează sufletului, pentru a-l face să simtă că există.

Acum 50 de ani, Florin Mitroi a ales să fie dăunător pentru a nu fi trădător. A face o astfel de alegere la ora actuală este chiar mai dificil decât în 1974. Tentaţia de a considera că tot răul merge spre bine e mult mai mare în consumism decât în ceauşism. Un îndreptar aşa de răsucit precum opera lui Florin Mitroi este chiar mai necesar acum, iar asumarea riscului de a sta nas în nas cu moartea şi cu aburul pestilenţial al sexualităţii thanatice se poate dovedi salutar. În viaţă avem de-a face cu nenumăraţi oameni care ne sunt indiferenţi, care fac lucruri oarecare şi care contribuie la mersul egal al fiecărei zile. Îi apreciem pentru că nu ne deranjează. Dar de ce am face asta şi în raport cu arta? De ce am preţui ca artă lucrurile cuminţi care nu ne ating cu nimic? De ce am aprecia ca artă designul ideatic non-combat al conceptualismului sau clovneriile neo-dadaiste? De ce nu ne-am permite să respirăm aerul tare al perfecţiunii sălbatice, cathartice? Arta lui Florin Mitroi este un risc necesar pentru cei neîmpăcaţi.