(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

„Zona de relaxare“ de la nunta aceea erau două paturi de tratament aşezate în poziţie strategică, între bufet şi lacul artificial. Lângă unul stătea Ofir, îmbrăcat în haine albe, iar lângă celălalt era Maria, o femeie înaltă, cu un surâs larg şi un şir de mărgele pe piept.

La intrare era fiica Mariei, care le turna tuturor în pahare Chai Masala cald.

Am stat la rând asemenea tuturor celorlalţi, deşi i-aş fi putut face un semn lui Ofir, pentru a trece în faţă, dar nu am primit o asemenea educaţie în familie.

Când mi-a venit rândul, Ofir mi-a făcut semn să mă aşez pe patul lui. M-am simţit uşurat. Îmi venise în gând ceea ce-mi povestise Ofir despre momentul în care Maria îi făcuse primul tratament, şi nu aş fi vrut să risc aceleaşi senzaţii.

— Aşază-te pe burtă Junal-Ji, mi-a cerut el. Respiră profund şi lung.

— Îţi aminteşti că sufăr de astm? l-am întrebat speriat. Eşti sigur că acest tratament e recomandat şi bolnavilor de astm?

— Nu e un tratament, mi-a răspuns el, atingându-mă uşor pe spate. Este doar un uşor masaj, care te va ajuta să descarci tensiunea acumulată. Am impresia că ai de descărcat ceva tensiuni, sau mă înşel?

— Nu.

Cererea în căsătorie mi-a căzut în cap precum o bombă într-o zi senină. Chestiile astea se desfăşoară în mod normal într-o anumită ordine. Mai întâi se întâlnesc, apoi se prezintă părinţilor într-o sâmbătă seara, la cină. Petrec un sfârşit de săptămână împreună, la ţară. Se decid să locuiască împreună. Cumpără un câine sau o pisică roşcată. Iau în considerare, în mod serios, posibilitatea de a se despărţi. Înnebunesc amândoi lumea cu false probleme. Şi doar apoi se trece la alegerea localului nunţii şi la scrierea listei de invitaţi.

Dar, în cazul lor, totul s-a desfăşurat în grabă. S-a terminat partida lui Maccabi. Ne-a sunat Ofir şi, chiar la începutul conversaţiei, Churchill ne-a comunicat că trebuie să ne facă un anunţ important, mulţumit fiind că-l putea face în faţa tuturor în acelaşi timp, sau poate cu un minut întârziere lui Ofir.

Deci? Aşteptam cu toţii, nerăbdători. Ne gândeam că poate a fost numit procuror la nivel judeţean, sau poate chiar judecător la Curtea Constituţională.

În schimb a luat mâna Yaarei în mâna lui, împletindu-şi degetele cu ale ei.

Mi s-a deschis o gaură în piept, chiar înainte ca el să înceapă să vorbească. Cum au plecat, l-am luat la întrebări pe Amichai, dar el mi-a jurat pe gemeni că nu ştiuse absolut nimic. Ilanei nu i-a părut fericit în momentul în care ne-a dat vestea, şi oricum, după părerea ei, Churchill era prea infantil pentru a se căsători. După părerea lor, probabil că Yaara rămăsese însărcinată, iar dacă acesta era într-adevăr motivul, îl consideram o tâmpenie din partea ei. Deşi personalitatea ei demonstra o tendinţă evidentă spre autodistrugere.

Am descoperit adevărul doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de nuntă, în seara în care Churchill şi-a sărbătorit petrecerea burlacilor.

Nu voia o petrecere adevărată, fără Ofir nu ar fi fost la fel, mai ales că aveam o amintire neplăcută de la ultima petrecere de acest gen.

Făcea aluzie la petrecerea lui Amichai, organizată undeva în zona industrială. De la bun început, nu fuseserăm deloc încântaţi de ideea de a petrece acolo, dar el susţinea că colegii lui de muncă se distraseră foarte bine în locul acela. Ne-am aşezat la o masă, în faţa scenei. Lângă noi erau alte găşti de bărbaţi care aplaudau entuziasmaţi. În fundul sălii, un ultraortodox se masturba. Am comandat destul de mult alcool. Încercam să ne înveselim de dragul lui Amichai, deşi atât atmosfera, cât şi dansatoarele erau destul de triste. Ochi goi, mişcări fără vlagă. Momentul cel mai penibil a fost acela în care ni s-au aşezat pe genunchi şi şi-au expus tarifele: 50 şekeli pentru o atingere pe fund, 100 şekeli o atingere pe sân, 200 şekeli pentru a se retrage cu tine în camera din spate. Nu eram interesaţi, aşa că s-au mutat la o altă masă. Ne-am uitat rapid unul la celălalt, am cerut nota de plată şi ne-am ridicat de la masă, pentru a pleca. Înainte de ieşire însă ne-au blocat doi huligani, spunându-ne că nu se putea părăsi localul fără a le lăsa bacşiş dansatoarelor. Churchill le-a explicat în numele tuturor că petrecuserăm o seară fantastică, dar nu le-am lăsat bani dansatoarelor doar pentru că nu doriserăm nimic de la ele. Nu păreau înfuriaţi, şi tocmai de-asta situaţia îmi părea ameninţătoare. Îmi amintesc că-mi strângeam pumnii în buzunarele gecii, speriat atât de faptul că aş fi putut ieşi liniştit de acolo, dar pregătit în acelaşi timp şi de bătaie. De pe vremea revoluţiei nu mai simţisem acel mic huligan dinăuntrul meu, de care până atunci nici măcar nu fusesem conştient (şi care probabil există în fiecare bărbat). Dar despre ceea ce s-a întâmplat în timpul revoluţiei nu vreau să vorbesc. O mică negociere condusă de Churchill şi 300 de şekeli pentru domnişoare ne-au permis să ieşim din local. Ori aşa, ori totul s-ar fi transformat într-un scandal. Asta ar fi însemnat intervenţia poliţiei şi, în consecinţă, mânjirea cazierului. Iar mânjirea cazierului însemnă sfârşitul carierei mele în procuratură, ne-a explicat mai târziu Churchill.

Corect, am fost de acord cu toţii, jurând că nu vom mai organiza niciodată petrecerea burlacilor. Nu am fi făcut-o nici pentru Churchill, dacă Ofir nu ne-ar fi anunţat că se întoarce în Israel. Maria este cea care insistă, ne-a explicat Ofir. E de părere că nu putem lipsi de la nunta celui mai bun prieten al meu. Şi moare de curiozitate să vă cunoască şi să vadă Israelul. Chiar dacă vom locui în Danemarca, ea vrea să cunoască locurile în care m-am născut şi în care am crescut şi vrea să vadă condiţiile în care trăiesc palestinienii din taberele de refugiaţi.

Minunat! Eram fericiţi. Amichai s-a oferit din curtoazie să-i găzduiască, iar cu câteva zile înainte de nuntă ei chiar s-au prezentat la uşa lui.

Le-a deschis Ilana, uitându-se la ei uimită şi încercând să îndepărteze cât mai mult momentul în care Amichai ar fi ieşit din baie şi ar fi fost obligată să-i invite înăuntru. A reuşit să observe că aveau puţine valize, că fetiţa arăta ca un mic îngeraş dintr-un tablou religios şi că Ofir, mai înalt şi mai frumos ca niciodată, cu acei ochi deschişi la culoare în mijlocul unei mulţimi de cârlionţi, se rezema uşor de mama fetiţei, ca şi cum i-ar fi fost greu să stea în picioare… M-a călcat o ricşă pe picior, mi-a explicat el, fără să aştepte întrebarea mea. S-a întâmplat în ultima zi petrecută la Delhi, cu doar trei ore înainte de plecarea avionului.

— Sab kuch milega, a spus el ruşinat, dar Ilana n-a înţeles nimic.

— Frate! Amichai a ieşit grăbit din baie şi şi-a îmbrăţişat prietenul. Aţi ajuns? Nu pot să cred! Ce plăcere să te avem iar printre noi!

Odată terminate îmbrăţişările, glumele şi emoţiile, Ofir a intrat în casă şi a strâns-o în braţe pe Ilana. La fel şi Maria. Dar după ce i-au ajutat la desfacerea bagajelor, Ilana l-a împins pe Amichai în camera gemenilor, închizând uşa în spatele ei. Doar o noapte! Nu mai mult! Asta doar pentru că nu sunt în stare să las pe stradă un şchiop. Sunt zece ani de când îţi suport prietenii şi tâmpeniile lor, dar de data asta chiar ai exagerat!

— OK, doar o noapte, a fost de acord Amichai.

În cele din urmă, au rămas la ei două săptămâni. În prima seară când Ilana s-a aşezat departe de noi, separându-ne printr-o carte în limba engleză, cu copertă rigidă, intitulată Depresia ca semn al gândurilor ce duc la anxietate, noi, ca de obicei, am ignorat-o. Dar Mariei îi părea ciudat faptul că în sufragerie era o persoană nebăgată în seamă de nimeni; aşa că s-a aşezat lângă ea şi i-a cerut să-i vorbească despre cartea pe care o citea. I-a povestit la rândul ei că de mică suferea de o formă de depresie cronică în timpul iernii, cauzată de faptul că în Danemarca, în timpul iernii sunt doar câteva ore de lumină, iar ea era foarte afectată de acest fenomen. Până la plecarea în India, episoadele depresive s-au repetat cu o intensitate variabilă. În fiecare iarnă luam în considerare posibilitatea de a mă sinucide, a explicat ea zâmbind, în timp ce Ilana o mângâia pe braţ. Trebuie să-ţi fi fost foarte greu, i-a răspuns aceasta din urmă, cu ochii în lacrimi. Da, a admis nemişcată Maria. Cât timp am fost foarte tânără, am putut domina gândurile astea, deşi totul în jurul meu se încrucişa cu moartea, dar când am devenit mamă, lucrurile s-au complicat. Maternitatea aduce responsabilităţi mult mai mari. Ai dreptate, i-a răspuns Ilana, ştiu exact despre ce vorbeşti. Astfel, în timp ce noi discutam despre muzica de la nuntă, între ele s-a aprins acea scânteie care transformă o relaţie de complezenţă într-o adevărată prietenie.

Şi fiica Mariei s-a dovedit a fi de-a dreptul preţioasă. Şi-a dorit mereu frăţiori, şi iată că norocul i-a dat rara şansă de a avea doi dintr-o lovitură. Ea şi gemenii au devenit un trio inseparabil. Normal că s-au îndrăgostit de ea, şi amândoi îi făceau curte cu ardoarea copiilor de şase ani. Ea era când mai legată de unul, când mai legată de celălalt, fiind atentă să le dea amândurora speranţe şi ţinându-i astfel legaţi pe amândoi.

Mamele lor, găsindu-se pe neaşteptate în situaţia de a-şi ţine copiii ocupaţi, s-au dedicat cu devotament cunoaşterii reciproce. Maria i-a dezvăluit Ilanei secretele bucătăriei vegetariene: petreceau ore întregi pregătind preparate încântătoare, pe bază de tofu şi linte roşie. Ilana i-a prezentat Mariei universitatea şi i-a indicat cele mai noi metode de cercetare din domeniul său. Apoi Maria a reuşit s-o convingă pe Ilana să meargă cu copiii la mare (lui Amichai nu-i venea să creadă: erau ani întregi de când o implora să meargă, iar ea refuza, pe motiv că marea era contaminată), întorcându-se plini de nisip, dar cât se poate de fericiţi. Ilana a convins-o pe Maria să se adreseze unui grup care susţinea femeile cu probleme de depresie, povestindu-i despre propria ei experienţă. Apoi a dus-o la o întâlnire a grupurilor „Femeile merg până la capăt“ şi „Femei în negru“.

— Nu te simţi puţin în plus? l-a întrebat Ofir pe Amichai când, în timpul unei cine prelungite, o ascultau pe Ilana adresându-i-se Mariei cu o frază complicată în engleză, o înşiruire de termeni profesionali pe care era evident că doar ele îi înţelegeau. În ultimul timp, noi doi suntem cam în plus aici, i s-a plâns Amichai soţiei sale, luându-şi un aer supărat.

— Chiar sunteţi! a zis Ilana şi a început să râdă zgomotos, cu râsul Mariei.

Amichai s-a uitat la ea uimit: E atât de frumoasă când râde. Incredibil. Sunt ani întregi de când încerc s-o fac fericită şi nu reuşesc, pentru ca acum să intre în casa noastră această Maria şi, fără nici un efort, să reuşească s-o facă atât de fericită.

— În realitate puteţi face ceva folositor, a răspuns Ilana cu o umbră de zâmbet pe faţă. Prietenul vostru se va căsători peste două zile. De ce nu-i organizaţi o petrecere doar între bărbaţi?

— Ce idee! a răspuns Amichai şi mi-a telefonat imediat. Ne-am dus împreună să-l luăm pe Churchill, care a acceptat doar cu condiţia să nu mergem la un club cu dansatoare şi să nu-l obligăm să bea prea mult, având în vedere faptul că nu voia nici un fel de probleme. I-am promis că vom avea grijă să nu exagereze cu băutura, chiar dacă ştiam perfect că dacă el decidea s-o facă, nu ne puteam împotrivi, dând dovadă de o voinţă de fier, în faţa căreia ajungeai mereu să renunţi. Când Ofir a încercat să-i spună ceva după al treilea pahar, Churchill l-a săgetat din priviri şi a continuat cu al patrulea, cu al cincilea.

La al şaselea, ne-a mărturisit secretul.

A admis că, chiar şi după ce s-a îndrăgostit de Yaara, a continuat să se întâlnească pe ascuns cu Sharona, stagiara cu care făcea dragoste din când în când, de ceva ani. Nici nu-mi explic de ce, ne-a mărturisit uitându-se în ochii fiecăruia dintre noi, ca şi cum am fi fost un grup de juraţi pe care trebuia să-i convingă să-l ierte. Nu ştiu de ce. Chiar nu. Sexul cu Sharona este absolut zero pe lângă cel cu Yaara. N-am idee de ce, poate pentru că m-am speriat. Vedeţi voi, a continuat uitându-se la mine, când sunt împreună cu Yaara nu-mi vine să cred că într-adevăr există o femeie ca ea şi că femeia aceea m-a ales tocmai pe mine. Probabil voiam o ieşire de siguranţă, în cazul în care ea s-ar fi răzgândit. Sau poate sunt pur şi simplu un ticălos, ca tata.