Un bărbat intră în grădina paradisului

(fragment)

Traducere din ebraică de Marlena Braester
Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu
(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologia la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de scriere creativă din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat şapte romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Simetria dorinţelor (Mishala Achat Yamina, 2007; Humanitas Fiction, 2019), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013), Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017), Ultimul interviu (Ha-Reaion Ha-Acharon, 2018; Humanitas Fiction, 2022) şi Un bărbat intră în grădina paradisului (Gever Nichnas Ba-Pardess, 2021; Humanitas Fiction, 2025). Toate romanele sale sunt bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, Simetria dorinţelor şi Trei etaje, au fost dramatizate. Trei etaje a fost ecranizat de Nanni Moretti, pelicula fiind nominalizată la Palme d’Or la Cannes în 2021. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Neri Pozza, dtv, Chatto & Windus UK, Other Press USA etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate. Romanele Neuland şi Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case şi-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Simetria dorinţelor a primit, în 2011, Premiul ADEI-WIZO în Italia şi a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în Austria, iar Ultimul interviu a fost finalist la National Jewish Book Award. Neuland a fost inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociaţiei Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008) etc. Pe lângă romanele şi volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficţiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărţit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

Bestseller în Israel în 2021 şi publicat în peste zece ţări, Un bărbat intră în grădina paradisului este un roman polifonic, în care confesiunea scrisă devine martor, judecător şi uneori singura formă de intimitate posibilă. Trei mărturisiri. Trei conştiinţe în criză. Trei poveşti care se întrepătrund, în jurul unei singure întrebări nerostite: cine suntem cu adevărat atunci când nu mai putem ascunde nimic?
Când Omri, divorţat de curând şi încercând să-şi recapete echilibrul, deschide ziarul şi vede chipul unui cunoscut pierdut într-un accident tragic, un vârtej de amintiri, emoţii şi întrebări îl împinge într-o călătorie cu final neaşteptat. Aparent fără legătură, doctorul Caro, văduv cu doi copii, începe o relaţie mentor-ucenic cu tânăra rezidentă Liat Ben Abu, care se transformă într-o adevărată criză personală şi profesională când acuzaţiile de comportament neadecvat ameninţă să-i distrugă cariera şi reputaţia. Într-o ultimă mişcare, Helly îşi pune povestea pe hârtie ca pe un act de supravieţuire: soţul ei a dispărut, ancheta poliţiei o vizează direct, iar scrisul devine un spaţiu intermediar între memorie, vinovăţie şi eliberare. Cu luciditate şi empatie, Eshkol Nevo construieşte un puzzle pe trei voci, aparent străine unele de altele, dezvăluind spaţiile fragile dintre ceea ce trăim şi ceea ce alegem să arătăm lumii.

Februarie 2017
Ofer şi cu mine ne plimbăm prin livezi în fiecare sâmbătă. Pe vremuri, mergeam împreună cu copiii. Acum ei sunt mari deja şi în zilele de sâmbătă le place să doarmă până târziu. Noi ne trezim devreme. Eu beau cafea. Ofer, o imitaţie de cafea făcută din curmale. Ne schimbăm în haine de sport. Mergem cu maşina vreo câteva minute şi o lăsăm lângă barieră, deşi în general e ridicată, şi unii continuă cu maşina înăuntru. Mergem pe o alee pentru biciclete, care fusese pavată cu câţiva ani în urmă şi, dacă vine cineva cu bicicleta, coborâm pe marginea aleii. Livezile au fructe trei luni pe an, din decembrie până la sfârşitul lui februarie. Portocale, grepfruturi, clementine. Într-un an, unul dintre proprietari a încercat să cultive şi grepfruturi roşii. Probabil că n-a reuşit, pentru că după aceea nu le-am mai văzut.

Pe drum, culeg câte un fruct, dacă sunt, iar Ofer protestează întotdeauna. Îmi spune că nu fac bine. Că sunt ca israelienii care fură robinete de la hoteluri. Natura aparţine tuturor, îi răspund. Şi îi întind o felie. Iar el îmi face hatârul şi o ia. Sâmbăta asta, dacă mă gândesc bine, n-a luat-o. I-am întins o felie zemoasă de portocală, dar n-a vrut s-o ia. Dar cum aş fi putut să-mi dau seama că acela era un semn? Coborâsem ca de obicei spre mormanul cu gunoi, în care de ani de zile nu se mai aruncă gunoi. Şi de aceea primăria încearcă să-i dea alt nume – Colina Dragostei. Apoi am luat-o spre dreapta, spre întreprinderea de prelucrare a deşeurilor. De obicei continuăm încă puţin prin spatele ei, acolo de unde se văd casele moshavului vecin, dar mirosul deşeurilor era de data asta mai puternic decât de obicei. I-am spus lui Ofer că mi-e greaţă şi că vreau să mă întorc, iar el mi-a pus o mână pe umăr, spunând: Bineînţeles, nici o problemă.
La întoarcere, pe alee, în faţa noastră alergau doi bărbaţi, iar unul din ei ne-a spus bună dimineaţa. De fapt Ofer a fost cel care le-a spus primul bună ziua, iar ei au răspuns. E un obicei care i-a rămas din anii în care a trăit în America cu prima lui nevastă. Cât a stat acolo, vedea în good-morning-good-morning esenţa a tot ce nu suferea în America. Acum el însuşi făcea asta. După ce au trecut de noi, a tăcut, dar eu ştiam că era puţin invidios pe ei. Înainte de boală alerga şi el şi chiar terminase jumătate din Maratonul Tel Aviv.

În orice caz, sunt sigură că ei doi pot fi găsiţi şi vor confirma că în momentele acelea Ofer şi cu mine încă mai mergeam unul lângă celălalt şi că nu ne certam, sau ceva de genul ăsta.

Nu că nu s-ar întâmpla să ne certăm în timpul plimbărilor de sâmbătă. Şi chiar s-a întâmplat de câteva ori să-i spun (eu mă enervez mult mai tare decât el): Nu mai vreau să vorbesc! Lasă-mă în pace. De aici continui singură!

El mă aştepta, făcând între timp exerciţii de extensie pe unul dintre bolovani. Pentru că nu numai că mă înfierbânt repede, dar mă şi calmez repede. Când mă întorceam din plimbarea mea, mi-era deja puţin dor de el şi îmi spuneam ce tip bine e. Cu şortul lui negru şi tricou alb. Întotdeauna alb. Şi îmi spuneam: tipul ăsta bine e al tău. Să nu fii ca mama ta, care şi-a irosit toată viaţa,supărându-se fără rost pe tatăl tău, până când într-o bună zi tata a făcut un accident cerebral şi a murit. Din clipa aceea, ea a făcut din el un sfânt şi în fiecare vineri merge la mormântul lui şi îi face rezumatul evenimentelor săptămânii din ţară şi din lume.

Nu cred că Ofer a murit. Deşi ştiu că odată cu scurgerea zilelor fără ca el să fie găsit, varianta aceasta e din ce în ce mai incontestabilă. Şi deşi noapte de noapte am mereu acelaşi vis în care jumătatea lui de pat a devenit o prăpastie.

De ce ne certam? Din cauza copiilor. Evident. Mai ales când erau mici. Nu înţelegeam cum el e atât de calm în privinţa lor. El nu înţelegea cum de eu sunt atât de stresată. Nu puteam suferi cum mă scoate pe mine cea rea în faţa lor. El nu putea suferi ca eu să-i critic. Nu am încredere în psihologi şi nu prea am vrut să merg împreună cu Ofer la şedinţa aceea de terapie, dar o frază pe care Ami, psihologul, a spus-o în timpul uneia dintre şedinţe mi-a rămas întipărită în minte: „Sunt părinţi care îşi iubesc copiii de jos în sus şi sunt părinţi care îşi iubesc copiii de sus în jos.“ Adică sunt părinţi care, înainte de toate, trebuie să-şi liniştească grijile şi numai când sunt calmi pot să-şi permită să-i aprecieze, şi sunt părinţi care trebuie mai întâi să-i aprecieze pe copiii lor şi doar atunci sunt în stare să vadă totuşi ce e îngrijorător.

Fraza asta mi-a ordonat gândurile. Poate şi lui Ofer. Şi poate că pur şi simplu copiii au crescut şi s-au cufundat în telefoanele lor (Matan) sau în viaţa lor socială (Ori), şi deocamdată ne mulţumim cu fiecare clipă pe care binevoiesc să o petreacă în preajma noastră.

De ce ne mai certam, eu şi Ofer? Imobiliare. Şi sex. Imobiliare, pentru că eu am vrut să facem un împrumut şi să cumpărăm un apartament ca investiţie, iar el a spus că un apartament ca investiţie e pentru bogătaşi şi nu e de acord să-şi provoace un asemenea stres. Şi sex, pentru că din momentul în care şi-a schimbat alimentaţia, dorinţa de a face sex cu mine a scăzut. Sau poate că alimentaţia n-a fost decât un pretext, şi pur şi simplu, după optsprezece ani împreună, s-a săturat de mine. În orice caz, era jignitor. Jignitor pentru o femeie care trebuia să aibă iniţiativa şi jignitor pentru că bărbatului nu i se scoală când e cu tine în pat şi are nevoie de sex oral ore întregi ca să i se trezească, şi cel mai jignitor e că, în timp ce faceţi sex, îţi dai seama că de fapt îţi face un hatâr. Poate să iei viagra? îi sugeram uneori. Şi ca să-l jignesc, dar şi pentru că mă gândeam c-ar putea ajuta. Dar nu făceam decât să-l îndepărtez şi mai mult. De ce viagra, ce, el e un bătrân de o sută de ani? Şi, în general, ştiu foarte bine că e împotriva medicamentelor, îmi spunea. Sau nu spunea nimic şi îmi întorcea spatele, se ducea pe balcon şi o chema pe Ori la una din conversaţiile lor de suflet; sau pleca cu Matan la un meci de baschet cu echipa Hapoel Ierusalim, sau fixa şedinţe ale asociaţiei seara târziu – important era doar să ajungă în pat după ce adormeam eu.

Până nu demult îi povesteam lui Ofer despre bărbaţii care încercau să mă seducă, sperând că asta îl va excita. O parte din poveşti erau reale, dar o parte erau inventate. Am inventat, de exemplu, un personaj numit Nitai, un tip de treizeci de ani, care începuse de curând să lucreze la noi în birou şi care flirta încontinuu cu mine. De fiecare dată exageram poveştile: la început Nitai îmi făcea ochi dulci. Pe urmă mi-a făcut un compliment în ce priveşte fusta pe care o purtam. Pe urmă Nitai a început să-mi spună lucruri de genul „Ce bine miroşi! E parfum, sau cremă de corp?“, sau „Decolteul ăsta e ilegal!“, sau „Putem să mergem să bem ceva după lucru, dacă ai chef“.

Du-te să bei cu el dacă ţii aşa de mult, mi-a spus Ofer într-una dintre plimbările noastre prin livadă, cu un ton care nu-mi era clar dacă se străduieşte să sune indiferent, sau e cu adevărat indiferent. Asta m-a speriat tare, şi atunci am spus: Da’ de unde, chiar crezi, e un copil, el nu mă interesează deloc, tu mă interesezi.

Încerc să rememorez acum ultimele momente. Mergeam de mână. Da, de mână. Ce bine ne simţeam împreună în dimineaţa aceea! A trecut pe lângă noi o camionetă în care erau nişte muncitori thailandezi. Trei. Sau patru. Aveau faţa acoperită cu un fel de glugă, iar unul dintre ei ne-a făcut semn cu mâna. Pe atunci circula un zvon despre thailandezii care lucrau în livadă că mâncau carne de câine şi că toţi câinii care dispăruseră de fapt fuseseră furaţi şi duşi în baraca lor amărâtă de dincolo de movila de gunoi şi erau fierţi într-un cazan seară de seară. Dar eu nu cred că ei i-au făcut ceva lui Ofer. Iar zvonul despre câini mi s-a părut, încă de pe atunci, de-a dreptul rasist. De fapt – îl citez pe Ofer – aşa numea el asta: „rasism curat“.

După ce au trecut thailandezii, am auzit muzică, undeva departe. O petrecere trance, a spus Ofer: e o petrecere în natură. Iar eu am întrebat: De cât timp n-am mai fost noi la o petrecere în natură? El a răspuns: De la Marea Moartă. Iar eu: Probabil. Ofer a spus: Interesant unde are loc. Eu: Din direcţia movilei de gunoi, nu? Dar Ofer a corectat: Colina Dragostei, te rog. Am spus: E un spaţiu între movila de gunoi şi baraca thailandezilor. Clasic pentru o petrecere. Ofer: Poate e la ferma cailor. Eu: Walla! Apoi am tăcut câteva minute pentru că ajunsesem la urcuşul cel abrupt dinainte de bariera pentru maşini şi nu e uşor să vorbeşti şi să urci. Când s-a terminat urcuşul, Ofer a spus: Trebuie neapărat să fac pipi. Îmi ţii o clipă telefonul? Am spus: Sigur. A intrat pe o potecă dintre şirurile de pomi. L-am aşteptat pe drum. Un minut. Încă un minut.

Şi încă un minut.

N-a apărut.

L-am sunat. Telefonul lui mi-a sunat în buzunar. Şi mi-am amintit. Şi am intrat pe cărarea pe care o luase el şi l-am strigat: Ofer! Ofer! N-a răspuns. Inima a început să-mi bată mai repede. Dădeam la o parte crengile, căutând printre verdele frunzişului şi galbenul portocalelor albul tricoului lui, dar nu l-am găsit. Am ieşit înapoi în drum. Poate că am greşit şirul de pomi şi poate că, în timp ce eu intrasem în livadă, el ieşise. Dar nu era acolo. Din faţă tocmai venea spre mine un bătrân care purta pe cap o caschetă, l-am oprit şi l-am întrebat dacă văzuse un bărbat în şort negru şi tricou alb. A spus că nu. Şi a întrebat ce s-a întâmplat. I-am zis, şi el a întrebat dacă vreau să mă ajute să-l caut. Am spus: Nu ştiu, îmi cam displace, poate că fac din ţânţar armăsar. Şi-a scos cascheta şi mi-a spus pe tonul cunoscut al bătrânilor din Palmah1: Doamnă, aici e statul Israel, trebuie să fim mereu în alertă.

Şi am intrat din nou printre pomi. L-am strigat iar pe Ofer. Şi iar nu mi-a răspuns. Şi palmahnicul l-a strigat cu vocea lui răguşită. Apoi ne-am întors la drum şi am început să plâng. Nu mai plânsesem de mulţi ani. Biciclişti şi drumeţi se opreau lângă noi, întrebând ce se întâmplase. Dintr-odată n-am mai putut vorbi. Nu puteam scoate niciun cuvânt. Palmahnicul le explica. Cineva a spus: Telefonează acasă. Poate că e acolo. Am făcut ce mi-a spus, am sunat-o pe Ori. Mi-a răspuns cu o voce adormită, supărată: Mamă, dormeam. Am vrut să o întreb dacă tata e acasă, dar n-am putut scoate un cuvânt. I-am întins telefonul bătrânului, care a spus: Bună ziua, drăguţă, sunt aici cu mama ta care vrea să ştie dacă tatăl tău e acasă. Am auzit vocea lui Ori spunând: O clipă, mă duc să văd. După câteva minute aud iarăşi vocea lui Ori spunând: Nu.
Apoi toţi cei care se plimbau prin livezi pe jos sau cu bicicleta în sâmbăta aceea s-au alăturat căutărilor. A venit şi Ori. Matan a rămas acasă. Pe atunci încă nu ştiam de ce. Oamenii au intrat printre şirurile de pomi, călcând pe frunze şi pe fructele putrezite în căutarea unui bărbat asemănător cu cel din fotografia pe care am găsit-o în telefonul mobil: o fotografie de acum câţiva ani, făcută în timpul unei activităţi a asociaţiei lui. El stă în picioare lângă donatori, îmbrăcat într-un costum care îi e puţin cam mare, mărul lui Adam îi iese în evidenţă ca de obicei, cu părul nu tocmai în ordine şi ochii, care m-au făcut să mă îndrăgostesc de el, strălucesc spre aparatul de fotografiat. Când e emoţionat, aruncă sclipiri galbene – voiam să le spun tuturor celor care veniseră. Când zâmbeşte, ochii îi devin oblici, aproape ca ochii thailandezilor. Dar gâtul îmi era complet uscat. Ca şi cum în zona omuşorului ar fi apărut o barieră de uscăciune care împiedica cuvintele să treacă. Aşa că doar am arătat fotografia celor care mi-au cerut şi am rămas în picioare pe drum, paralizată de groază. Nu-mi puteam mişca picioarele. Nu-mi puteam mişca mâinile. Când soarele a ajuns în punctul cel mai înalt pe cer, cineva a venit să mă întrebe: Ai telefonat deja la poliţie? Altcineva a spus: N-au să vină, regula e să aştepte cel puţin douăzeci şi patru de ore înainte de a declara pe cineva dispărut. Dar prima persoană i-a răspuns: Nu dacă e vreo suspiciune de act terorist. Ea trebuie să le spună că a văzut o kefiah fugind printre tufişuri sau ceva de genul ăsta.

Dar nu puteam spune nimic. Atunci i-am întins telefonul bătrânului, care a telefonat la poliţie şi a spus pe ton autoritar celei care răspunsese că nu se poate aştepta pentru că nu se ştie cine îl pândise pe Ofer în livadă şi s-ar putea să fim în plin atac terorist şi oricine ştie ce înseamnă luare de ostateci, ştie că primele ore sunt critice. După tăcerile lui între o frază şi alta, care deveneau din ce în ce mai lungi, am avut impresia că la capătul celălalt al firului cineva asculta cu seriozitate atenţionările lui şi, într-adevăr, după câteva minute, sau mai mult poate – în faza asta pierdusem noţiunea timpului –, a venit poliţia şi a încercuit zona cu bariere, pentru că, dacă e vorba de un grup de terorişti, sunt şanse ca ei să fie încă prin împrejurimi şi, oricât ar aprecia eforturile cetăţenilor, nu e posibil ca civilii să se învârtă neînarmaţi şi fără supraveghere printre pomii din livadă.

Pe mine m-au întrebat dacă am vreo idee despre cineva care ar fi avut vreun interes să-i facă vreun rău lui Ofer. Am negat cu o mişcare a capului. Şi totuşi, în timp ce ne îndreptam spre secţia de poliţie, i-am trimis un sms lui Dan. „Eşti acolo?“ A răspuns: „Am stabilit că nu sâmbăta.“ Cu toate astea i-am scris: „Ofer a dispărut“, iar el a răspuns: „Cum adică a dispărut?“ Şi l-am întrebat: „Ai povestit cuiva despre noi?“ A răspuns: „Nici vorbă.“ Apoi: „Nu pot continua să scriu. Suntem în mijlocul dejunului în familie.“ Am aşteptat puţin să văd dacă îmi va scrie ceva încurajator ca „te îmbrăţişez“, sau „cred că totul va fi bine“, dar nici măcar ordinul lui obişnuit „şterge“ nu l-a adăugat. Am luat hotărârea că, indiferent cum se va sfârşi povestea asta cu Ofer, am terminat-o cu Dan şi cu apartamentul bunicii lui din Holon. Dar mai ştiam şi că hotărârea asta nu avea nicio valoare.

La poliţie, m-au dus într-o încăpere fără ferestre, unde m-au lăsat timp de o oră. Sau poate trei. Timpul se scurgea altfel, ca într-un vis din care vrei să te trezeşti, dar oricât ai bate în pereţii lui, nu reuşeşti. Pe urmă m-au scos din camera fără ferestre şi m-au dus într-o cameră cu ferestre, în care stătea o poliţistă de la Investigaţii Criminale, care a spus că se numeşte Tirtza şi care, cu tunsoarea ei carré şi gulerul înalt, apretat, îmi amintea de Hana Futterman, profesoara de Talmud care mi-a spus odată, în faţa întregii clase: Helly Dagan, de ce stai aşa, ca un ceahceah2, strânge-ţi picioarele.
Poliţista de la Investigaţii Criminale mi-a pus multe întrebări până ce şi-a dat seama că nu sunt în stare să răspund.

Cum sunt relaţiile cu soţul tău? A avut vreo criză emoţională în ultima vreme? Intenţii de sinucidere? Era implicat în vreo activitate politică? Avea vreo armă acasă?
A mai adăugat: Acum cercetăm mai multe piste. Apoi: Uită-te la mine, te rog. Înţelegi că faptul că taci nu e în favoarea ta, Helly? Şi numai atunci mi-a picat fisa şi am înţeles că s-ar putea ca şi eu să fiu una dintre direcţiile lor de cercetare şi mi-am lipit genunchii unul de altul înainte de a fi mustrată şi pentru asta, am luat o foaie de hârtie şi un stilou de pe masă şi i-am scris: „Nu vorbesc pentru că mi-am pierdut vocea. Nu pentru că am ceva de ascuns. Am impresia că sunt într-un fel de şoc.“ Am observat că ochiul ei drept se rotunjeşte cu empatie, în timp ce ochiul stâng continuă să mă bănuiască, pentru că o astfel de poliţistă precis a auzit deja totul.

Apoi mi-a spus: Scrie. Dacă nu poţi vorbi, scrie versiunea ta în legătură cu ce s-a întâmplat. N-am înţeles ce însemna „versiunea mea“. Ce altă versiune ar mai putea exista? Ofer a intrat în livadă şi n-a mai ieşit. Nu era nimeni lângă noi când s-a întâmplat. Cine în afară de mine ar putea povesti ce s-a întâmplat acolo? Dar poliţista mi-a întins un stilou şi un blocnotes cu foi galbene, spunându-mi: Hai. Când mi-a văzut ochii miraţi, mi-a explicat: Te cred că eşti şocată, dar atât timp cât nu se dovedeşte contrariul, nu se poate nega în mod absolut posibilitatea că ai fost implicată în dispariţia soţului. Şi, deşi nu e plăcut, trebuie să ne facem meseria. Chiar acum îţi scanăm telefonul. Inclusiv mesaje pe care crezi că le-ai şters. O poliţistă s-a dus acasă la tine ca să ia laptopul tău. Până la urmă, vom şti tot ce va trebui să ştim despre tine, Helly. Deja ştim destule: ai venit în Israel din Argentina la şapte ani. Tatăl tău se opunea juntei militare, a fost răpit de ei şi ţinut pentru câteva luni într-un loc secret, după care a fost eliberat pe neaşteptate, cu condiţia să părăsiţi ţara imediat – până aici e corect? În armată ai servit ca instructor de fitness de luptă, ai stat în arest militar pentru o săptămână, acuzată de lipsă de respect faţă de comandantul tău. Ai permis de scufundător şi permis de conducere pe camioane; în ultimii cinci ani ai predat noilor veniţi într-un centru de absorbţie pentru imigranţi – bravo ţie! – şi ai fost aleasă jucătoarea sezonului la liga de volei Mamanet şi ai fost evidenţiată în compania logistică în care lucrezi de cinci ani ca directoare financiară, dar încă ascunzi faţă de colegi că mai ai de completat încă o lucrare ca să primeşti diploma de masterat, şi nu doar să te lauzi cu ea. Înţelegi, Helly? N-are rost să încerci să ne ascunzi informaţii. Cu cât ne vei da mai multe informaţii adevărate, vom avea mai multe şanse de a-l găsi pe soţul tău.

Am vrut să-i spun că ei au pornit într-o direcţie complet, dar complet greşită. Dar nu aveam cum.

Atunci am luat o foaie şi am scris tot ce se întâmplase din momentul în care am ieşit să ne plimbăm prin livezi, minut cu minut.

1 Acronim folosit pentru a denumi companiile de atac ale forţelor militare de apărare Haganah din perioada Mandatului Britanic în Palestina, înfiinţate în 1941.
2 Termen depreciativ la adresa evreilor sefarzi.