O nouă carte, elegantă ca o simeză-labirint sau oglindariu, o carte a imaginii-iconeriei reprezentării, şi încă, anticipând, sanctuarică, îmi trimite Ioan Vintilă Fintiş. Cum altfel botezându-se, decât Icoana din apă (Editura Ghepardul, Bucureşti, 2010), amintind-o, desigur neanume, pe cea a lui Ioan Evu, Fereastra de apă. Poetul a ştiut cui să se adreseze pentru a-i fi redactor de carte, unui alt artist al „spaţiului gânditor” (p. 62) – Lucia Gruia. Dincolo de aparenţe, cartea nu are nimic ostentativ-bizantinic ori neo-evanghelic, dimpotrivă, explorează doar pre-textual zonele metafizicului nocturn-sublunar, să-i spunem sumerian-ancestral sincretic! APA este substanţa primordială a lumii. Poemul devine potir de argint, spre a-i spori şi reverbera memoria, câmpurile energetice latente sub luciul ei. Nu poţi savura cartea fără a avea cunoaştere mistică, pe substrat ezoteric, altfel te mărgineşti a degusta.

Ca şi în alte două cărţi ale sale, I.V.F. afirmă clar o artă de a gândi poetic lumea, ca pe Sinele din apropiere. Poezia lui este aforistică, poeseistică, Icoana-Imaginea-Reprezentarea fiind leit-motivul modern-teosofic, definit explicit: „Ce spaţiu gânditor şi privirea/ dacă/ locuieşti în interiorul ei/ dacă/ de acolo tragi cu arcul în curentul fix al cometei/ unde cuvintele abia tresar/ într-o aparentă sintaxă...”. Ludic şi insinuant, ştiutor al lecţiei proprii, recomunicate prin oglindiri, cu tonul aparent postmodernist, însă travaliu pragmatic, neo-oniric, I.V.F. scrie fluent, nu altceva decât o continuă ars-poetica, a „aparentei sintaxe” în cheia condiţionalului „dacă”. Omul religios eliadesc este astrofizicianul şi iniţiatul care – în chip de custode al incintei (sacre prin rostire) – îndeamnă la cugetare în sensul descoperirii interspaţiilor gândirii. Descrierea este neo-parnasiană, cu apetenţe aluzive care impregnează savuros, voluptuos, textul: „Fluvii oceane piramide albastre/ paseri de bonz şi măiastre/ Poporul în faţa cetăţii a cântat/ aidoma nopţii/ sub muşcătura strigătului/ zidurile s-au surpat/ numelui meu te adaug pe tine/ nevăzutule împărat”.

Jocul rimelor este spontan, poetul este în „interiorul dureros al nevederii”, borgesian- homeric, al parabolei altei dimensiuni, „dincolo de nisipuri mările moarte/ adăpost pentru cuvintele sparte/ din care peste lume curg zodii şi constelaţii/ Trupurile noastre/ prelungindu-se-n icoane/ mai departe în alţii” ( p. 65). Evident, cum cere tema, poetul este oracular, vizionarist, mantramic şi cum altfel decât apelând la colorismul iconic, la metafora plasticizantă şi la aluzive reflectări „mirabile”? Lirica sa este dublată de semiotica şi psihologia unei culturi bine decantate, pe care o reia/pliază/multiplică cu fervoare, dincolo de un anume livresc al erudiţiei: „Alfa şi Omega la viitorul trecut/ lumina care ţese alt început”, „Materia nu există doar duhul cel sfânt (Sunt).

Altundeva este redefinită rostirea – „duh plutind”, aşadar Logos. În interiorul Logos-ului, atribut absolut al divinului, Ioan Vintilă Fintiş are gesticulaţia unui observator al celor de sus, astrofizician în cetate, atent la mişcarea eternă, care, însă, pulsează şi în microcosmosul „spaţiului îngândurat”. Holograma textului, interioritatea lui, este una sferică. A scruta metafizic cere „întoarcere”, adică retrospectivă a „trecutului care va mai fi” (circularitatea spaţiu-timp-materie): „Întoarce-te şi priveşte/ nu este nimeni/ ca să repete/ aceeaşi poveste/ ... astronomul cutreieră lumina/ din creierul sferei/ adâncă tăcere/ va coborî peste icoană/ cealaltă poruncă” (p. 54).

Ritul rostirii modern-iconice este profetic, psalmic-laic, totuşi, discursul îşi aude ecoul, pare instantaneu, este revelatoriu şi ... suficient sieşi. Se perindă imagerii, icoane-reflectări din chiar acel patos, acea vervă incantatorie, din acel „act de întrupare” a semnificaţiei în cuvântul care vrea să sculpteze ceea ce luciul „apei metafizice” nu reţine, doar oglindeşte efemer, ca delir al suprafeţei. E greu să surprinzi inefabilul, dar să îl şi comunici este magie curată! „Ce miracol/ câtă mirare/ femeia cu pruncul de sare/ care încă nu s-a născut/ icoană din lemnul/ fără de trup”. Eşantioane ale acestui stil de a face din gând incantaţie în registre „divinatorii” se pot extrage relevant din mai toate poemele. Poeme care sunt un unic poem, ca o Compoziţie poliedrică, o expoziţie vitralică, a diafanului şi a colorismului fin. Adevărata forţă seismică a discursului acestui poet, pe nedrept şi nu din vina sa necunoscut, este zbuciumul interior al textului, starea cvasi-poetică a sufletului, pe care îl defineşte paraclet – duh coborât. Apar imagini (icoane) psihedelice, descărcări de flash-uri transmoderniste, cum le defineşte Ion Popescu Brădiceni. Mutaţiile inter-lexicale produc uluiri exotice, terifiante, paradoxale, neverosimile prin scânteierea lor de ochi de păun.

Livrescul contrapunctează şocant/aluziv/ambiguu: „ivindu-se din frunzişul megru şi muzical/ pe câmp de pergamante indescifrabilă moartea/ oraş cu minusculi scafandri/ silabe de praf pe tâmpla bufonului/ nisipul cu ochi albaştri/ latră cum secundele înlăuntrul pendulei”. Tehnica de colaj-developement-autoregresiune în memoria „visătoare” este o etapă, o vamă deja străbătută, este „stăpânirea oglindariului”, a Jocului. „Trup abstract pasărea spiritului/ nu are aer pentru zbor/ cum verdele nu are rădăcină pentru copac”, „astronomul mângâie capricornul”, „Interogatorul absent/ poate că în imaginaţia sa/ dansează constelaţii”.

Ioan Vintilă Fintiş este un alchimist în căutarea auriului simbolic al icoanei – chip al lumii. Poeţii sunt, pentru el, „inventaţi de cuvinte”. Tot el spune: „ne retragem în vis/ câmpuri şi energii/ câmpuri şi energii/ ...spectre de frig/ spectre de frig/ raze curbându-se/ raze curbându-se/...Nimicul tresare/ sporeşte absenţa/ unde este ascunsă/ esenţa ?” (p. 76). „Spaţiul gândit” al liricii lui Ioan Vintilă Fintiş este neorbit de lumina electrică, nici a soarelui, este unul înstelat, astrofizic, cosmicist; vederea este mai clară de pe înălţimi, precum a celor din Pustie. Iar icoanele – noimele, surâd complice... Avem o carte de citit, mai prielnic seara, când eventual e cerul senin.

Cartea se închide, aşa cum s-a şi deschis: „Aici vom aşeza corturi/ până când stâlpul va desena pe ceruri/ adevăratul drum”.