Evenimentele politice din primăvara anului 1964 au înviorat viaţa culturală românească şi au fost decisive pentru reluarea procesului de recâştigare a teritoriilor pierdute ale poeziei – proces oprit după Revoluţia maghiară. În această a doua fază a emancipării ei, poezia s-a pus în mişcare din locul în care încremenise, adică de la punctul de graniţă al modernismului, unde o lăsaseră poeţii de la Steaua (A. E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Petre Stoica). În câteva din poeziile lor (fireşte nu acelea care transpuneau teze oficiale şi indicaţii de partid), cititorii erau surprinşi să descopere tonalităţi noi şi teme altădată imposibile (precum iubirea ori natura, expurgată de prezenţa combinelor şi a tractoarelor), meditaţii asupra timpului şi a zădărniciei, sentimente interzise, precum tristeţea şi melancolia. De asemenea, puteau fi uimiţi să constate abandonul versificaţiei mecanice, precum şi limbajul neobişnuit al acelor poezii care cultivau, pe alocuri, vagul şi abstracţia. Simptomatic pentru rolul pe care l-a jucat Steaua în istoria literaturii noastre din comunism e faptul că acolo au debutat, în 1956, Petre Stoica, iar în 1957, Matei Călinescu şi Mircea Ivănescu, în timp ce în revista Tribuna debuta, tot în 1957, însuşi Nichita Stănescu – lider al grupării care a schimbat faţa poeziei în anii ‘60.

În acelaşi an, 1957, au debutat, şi editorial, cu plachete, Petre Stoica şi Gh. Tomozei, iar A. E. Baconsky a tipărit Fluxul memoriei, carte care a înrâurit primele încercări poetice şaizeciste. Gh. Tomozei, Gabriela Melinescu, Matei Călinescu, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Cezar Baltag, Miron Kiropol, Tudor George au debutat între 1957 şi 1964. Ei alcătuiesc gruparea cu nu puţine compromisuri de tranziţie (în textele de început) şi care, cu mici excepţii, şi-a modificat mai lent poeticile pe durata deceniului 7.

Acestei grupări i s-au asociat câţiva poeţi debutaţi (cu volume) pe la jumătatea anilor ‘60, precum Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ion Alexandru, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Gh. Pituţ, Radu Cârneci, Horia Zilieru, Romulus Vulpescu. Animaţi de aceeaşi dorinţă de primenire, ei au câştigat noi teritorii poetice, înmulţind vocile lirice ale generaţiei. Deşi la o altă vârstă şi cu o cu totul altă experienţă de viaţă, câţiva scriitori eliberaţi din puşcăriile comuniste ori ieşiţi din tăcerea autoimpusă sau care căpătaseră drept de semnătură (după 1964) au contribuit şi ei la procesul resurecţiei poeziei. Este cazul unui supravieţuitor al „generaţiei pierdute” (Ion Caraion – redebutat, în 1966, cu Eseu), al unui membru al Cercului de la Sibiu (Şt. Aug. Doinaş, 1964, Cartea mareelor), dar şi al altor scriitori ca Al. Philippide, Marcel Gafton, Mihail Crama, Ion Sofia Manolescu, Victor Tarynopol, relativ repede absorbiţi în noul peisaj liric. Au ieşit la suprafaţă, unde aerul devenise respirabil, suprarealiştii Gellu Naum şi Virgil Teodorescu (care făcuseră minime concesii), dar şi alţi câţiva poeţi asociaţi „Generaţiei pierdute” (Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Alexandru Lungu), care au favorizat, prin prezenţa lor, iniţiativele îndrăzneţe.

Şi, ca o ironie a istoriei, generaţia (normalizării) Reconquistei s-a deschis şi pentru cei ce au părăsit tabăra poeţilor propagandişti spre a se întoarce la vechile lor deprinderi scriitoriceşti: Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş şi alţii, mai puţin vizibili.

Repudierea practicilor poeziei puse în serviciul propagandei de partid a fost singurul factor de coeziune al acestei, să-i spunem, grupări care nu a înglobat şcoli şi curente. O grupare care a strâns un număr important de poeţi, care priveau cu oarecare dispreţ spre trecutul apropiat şi cu nesaţ spre trecutul interbelic şi spre prezentul literar european. Această orientare a fost susţinută de revista Steaua (cum am văzut), de Gazeta literară – la început cu destule ezitări, de Luceafărul (la care Mihai Dragomir redacta rubrica „Steaua fără nume”), de revista Ramuri (cu suplimentul ei literar Povestea vorbii, girat de Miron Radu Paraschivescu), de România literară (fondată în 1968 şi, funcţionând, succesiv, sub conducerea lui Geo Dumitrescu, George Ivaşcu şi Nicole Breban).

Tânăra poezie a fost protejată discret şi cu destule reticenţe, la început, de Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu şi sprijinită direct de Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu. Despre aceştia din urmă, apropiaţi cum erau prin vârstă şi prin formaţia intelectuală – s-a vorbit, peste ani, ca despre criticii curentului înnoitor.

O grupare fără platformă, fără manifeste constitutive şi animată doar de o stare de spirit.

Cunoştinţele literare şi cultura tinerilor poeţi – şi, cu câteva excepţii, a criticilor înşişi – erau, prin forţa lucrurilor, precare. Programele de studiu colorate partinic şi bibliotecile epurate ale facultăţilor de filologie (pe care mulţi dintre ei le absolviseră) nu putuseră să-i ajute. De notat, totuşi, că reapariţia în spaţiul public, în cel editorial şi în cel jurnalistic, a unor intelectuali precum Perpessicius, Vladimir Streinu, Al. Philippide, Şerban Cioculescu, Al. Piru, Şt. Aug. Doinaş, I. Caraion şi alţii a contribuit la instituirea unui spirit profesionist exigent şi la impunerea unui ideal cultural. Într-un anume fel, în calitatea lor de critici (chiar critici de întâmpinare) ei şi-au legat destinul de această generaţie (promoţie) a emancipării şi a autonomizării esteticului.

Un schimb subtil de informaţii se producea, însă, în cadrul unor cenacluri oficiale, cu nume de poeţi proletari („Ion Păun Pincio” sau „Neculuţă”). Din spusele unor participanţi (între care şi C. Abăluţă), un febril schimb de cărţi din biblioteci private avea loc în underground-ul cenaclurilor, cele mai căutate fiind textele avangardei, ale marilor poeţi interbelici (Barbu, Blaga) şi ale unor scriitori francezi descoperiţi în antologii.

Aflată în regim de replică, producţia literară a acelor vremuri a fost una eclectică şi impetuoasă. În foarte puţini ani s-au înmulţit şi diversificat vocile lirice şi s-au configurat universuri (lumi) originale. Fantezia a învăţat să-şi ia zborul, s-au făcut experienţe de limbaj şi s-a adâncit cunoaşterea virtuţilor expresiei poetice. Statutul însuşi al poeziei s-a schimbat. Astfel, fără să piardă cu totul terenul, retorismul şi discursivitatea – cu însoţitoarele lor, gesticulaţia magnifică şi patetismul – sunt în recul şi, de la o vreme, devin mărcile unui trecut detestabil.

Naraţiunea, fără de care poemul realist-socialist nu era de conceput, va fi tabuizată în anii ‘60 şi va rămâne, aş zice din păcate, în afara spaţiului liric până foarte târziu. Claritatea enunţului face loc ambiguităţii generatoare de conotaţii şi de pluri-interpretări (de neimaginat în vremea ideo-poeziei anilor ‘50). Criticii înşişi încep să guste soluţiile diverse şi jocul interpretărilor multiple. După un timp, îşi va face loc în poezie şi limbajul abstractizant, şi un fel de antidot la limpezimea obligatorie, la universul enunţului poetic realist-socialist. Pentru animarea acestuia, şi urmând exemplul barzilor sovietici, partidul le permisese autorilor să adopte un ton şugubăţ şi ritmuri înveselitoare. Dar niciodată nu ar fi permis, în primii cincisprezece ani „republicani”, ludicul demitizant şi antidogmatic, de felul celui practicat, voluntar, de Marin Sorescu şi, involuntar, de Ion Gheorghe.

Evantaiul formulelor, al temelor şi motivelor a devenit neaşteptat de larg. S-au publicat poezii de dragoste, romanţios-idilice, bucolic-rurale, nostalgic-rurale, mitic-rurale, de notaţie intimistă, de reflecţie, de reflecţie ironică şi ludică etc. Singurele condiţii pe care le puneau autorităţile erau legate de tema religioasă şi de atitudinea pesimistă. Trebuia evitată raportarea directă la divin, la fundamentele regimului şi, pe cât posibil, se cuvenea să fie ocolite ariile semantice ale morţii, bolii, suferinţei şi degradării. Se înţelege că tocmai aceste zone tabuizate au reprezentat o atracţie pentru poeţii adevăraţi. Bucurându-se de complicitatea unor redactori de carte şi a limbii române înseşi, aceştia au redeschis, astfel, pentru poezia română un curent nou, cel al aspiraţiei la adevărul vieţii, credinţei şi simţirii (pe calea specifică a limbajului poetic).

Printre temele abordate de poeţi atunci (după Declaraţia din aprilie 1964) a fost una la care în deceniul anterior nici prin gând nu le-a fi trecut că pot accede. Tema patriei primejduite a devenit, după 1964, o temă de nişă, un spaţiu viran jinduit şi care, la început, a atras condeie de primă mână (M. Sorescu).

Imediat după ce partidul a dat cale liberă regăsirii valorilor naţionale, poeziile cu subiect patriotic şi ţărănesc au satisfăcut setea de adevăr şi de dreptate, precum şi paseismul cititorilor români. De altfel, tăvălugul realismului-socialist lăsase în urmă un număr foarte mare de suprafeţe despădurite ce puteau fi acum recuperate şi recultivate. Poezia pe teme rurale, înţeleasă ca „manifest al pământului” (al ierbii care vine şi ne ajunge, mustrător, din urmă, să ne amintească de datinile uitate şi pervertite) împreună cu tema patriei primejduite vor izbuti, în puţini ani, să schiţeze un nou pol, să refacă opoziţia interbelică tradiţionalism/ modernism.

Au intervenit apoi, şi foarte repede, întrucât literatura e un câmp al confruntărilor şi influenţelor, revizuiri, contraziceri, schimburi de inovaţii formale, preluări de teme, motive, procedee, tonalităţi absorbite rapid, remodelate, digerate diferit. Scena literaturii se afla într-o neîntreruptă metamorfoză.

Cu toate acestea, cu puţină stăruinţă s-ar putea desprinde câteva tendinţe în cadrul acestui efort general al poeţilor de a scrie poezie în chip divers şi cu cât mai puţine reminiscenţe realist-socialiste.

Este evident, de pildă, că, în primii ani ai liberalizării, s-a scris o poezie de aspect mai curând premodern şi că semnele modernismului (al unui modernism timid/ soft) se arată, chiar şi la un poet cutezător – precum era N. Stănescu – abia spre sfârşitul deceniului 7.

Principiul accesibilităţii (care era principiul sacrosant al poeziei sub flamura roşie din deceniul trecut) a continuat, o vreme, să aibă autoritate printre poeţi. Ceea ce îi ţinea încă departe de expresia modernă şi mai dădea un răgaz liricii declarativismului ingenuu şi biografiilor sentimentale cu ecouri neosămănătoriste. Pe urmele lui Labiş, poeţii rememorau, cu candoare adolescentină, întâmplări de viaţă, dându-le, cu destoinicie retorică şi simţ al armoniei, un sens etic sau o ieşire sentimentală emoţionantă. Se prelungea, astfel, existenţa unei formule poetice acceptate de cenzură pe la jumătatea anilor ‘50 şi, până la urmă, agreată de „foruri” şi de poeţi.

Acest vlăstar al unui climat de dezgheţ reprezenta, la urma urmelor, o excepţie, o premisă, premisa naşterii unui orizont de aşteptări, a unui început de tradiţie lirică în „literatura vremurilor noi”.

Specifică liricii deceniului 7 nu este, însă, această supravieţuire a „descoperirilor” poetice comuniste, ci reciclarea unor forme artistice precomuniste.

În doar câţiva ani, mai toate experienţele poetice care au avut o anume reputaţie în mitica perioadă interbelică – şi nu numai – au fost reluate – în variante de o stângăcie jenantă, la început – de gruparea de tineri aparţinând acestei ideo-generaţii a normalizării. Sunt uşor de perceput vibraţia înaltă, dicţiunea, ţinuta austeră a lui Ion Barbu în textele lui Cezar Baltag şi, puţin mai târziu, ale lui Mircea Ciobanu.

Versurile lui Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei şi Ioan Alexandru vor conţine tipuri de enunţ, ecouri, atitudini, tonalităţi ce trimit la Cotruş, Goga, Pillat sau la Beniuc, interbelicul. Se poate spune că pasiunea pentru transcendenţă a lui Blaga (poet prezent în mitologia epocii) a creat, printre tineri, un veritabil (curent) trend blagian. Nu puţine poezii semnate de Ioan Alexandru, Grigore Arbore, Ana Blandiana ori Gheorghe Pituţ distilează (decantează) esenţe în maniera în care o făcea poetul transilvan cu decenii în urmă, în vremea Laudei somnului.

Bacovia o ajută pe Maria Banuş să se schimbe la faţă, textele avangardiştilor, pe Nina Cassian. Ecouri din Emil Botta şi din poezia celui de-al doilea val al avangardei ajung la Nichita Stănescu. Iar Marin Sorescu revitalizează, cu drenaje din Prévert şi Queneau, experienţa maeştrilor autohtoni ai ludicului şi ai persiflării (Minulescu, Topârceanu, Maniu) şi reia proiectul abandonat al „generaţiei pierdute”, dând un nou chip burlescului şi o nouă viaţă poetică limbajului cotidian.

Recuperând, în regim de urgenţă, trecutul, producţia poetică a primilor 6-7 ani de liberalizare a vieţii literare arată ca un compendiu de istorie a poeziei precomuniste (interbelice).

Şi chiar dacă sunt, pe alocuri, exerciţiile unor imitatori, în ansamblu, aceste produse poetice au adus cu ele un limbaj ce părea proaspăt şi un alt fel de a înţelege arta. Prin acumulare cantitativă, ele au condus la erupţia lirică din deceniul următor. Tinerii poeţi aveau sentimentul apartenenţei la o generaţie răsărită din negurile staliniste, despovărată de umilitoarele servituţi ideologice şi menită să schimbe soarta nedreaptă a literaturii române. Cunoscându-le evoluţia ulterioară şi recitindu-le, după decenii, versurile din cărţile de început, eşti surprins să constaţi adierea de primăvară care le înviorează. Comunicativi, entuziaşti, mulţi dintre poeţi nu se dădeau în lături să vestească bucuria de a trăi şi de a putea să o spună.

Dar nu la acest soi de exuberanţă mă refer, şi nici la optimismul de paradă al literaturii de partid care continua să aibă slujitorii ei. E vorba de ceea ce decurge din modul implicării eului poetic în procesul reprezentării, din felul în care îşi dirijează poeţii acestor vremuri de speranţă afectivitatea, gândirea, voinţa spre o modelare a existentului. Pe urmele lui Blaga, cel mai influent poet în epocă, dar şi pe cele ale lui Barbu, cei mai mulţi dintre autorii acestei prime etape nu substituie existentul şi nu-l deformează simptomatic, ci doar îl structurează, supunându-l unui control şi atribuindu-i o perspectivă. Asta înseamnă că eul producător era mânat de un idealism sui-generis întrucât considera lumea (materia mundi) valorizabilă. Aceasta este motivarea ontologică a atitudinii eului în cadrul modului de producere întemeiat pe structurare, cel mai frecvent pentru poeţii acelor vremuri şi pe care l-am ilustrat, în Sistematica poeziei, cu exemple chiar din creaţia poetică a tinerilor şaizecişti. Criticii români – mi-e greu să înţeleg de ce – folosesc, pentru acest tip de poezie şi termenul de expresionism alături de acela – mai adecvat – de poezie de cunoaştere. Starea de spirit care însoţeşte intuirea idealităţii, năzuinţa transcenderii, încordarea spre un dincolo, dezvelirea unei esenţe este – sau ar trebui să fie – aceea de bucurie presimţită. Acest mod de producere este favorizat de momente istorice în care artiştii sunt înclinaţi să considere „condiţia umană ca demnă de a fi dorită” (Goethe). De pildă, în perioadele de recuperare de după calamităţi, crize, războaie, dezastre, interdicţii, primejdii sociale de tot felul, când totul se ia de la capăt şi spiritul poate nădăjdui, mai mult sau mai puţin îndreptăţit de evidenţe. Nu ştim dacă putem stabili o legătură clară între starea promiţătoare a momentului psihologic în care debutau şi frecventarea de către poeţii şaizecişti a acestui mod de producere (de mai lungă tradiţie), în cele trei variante ale lui (structurare cu adaos de sens, structurare prin acumulare de sens şi structurare cu semantism obscur).

Mai era vorba, poate, şi de tradiţia seculară a acestui mod poetic care a produs modele de poezie prin numele mari de poeţi care l-au ilustrat (printre ele fiind şi câteva nume de scriitori români demni de a fi imitaţi şi mai la îndemână...).

Dar tinerii aparţinând acestui prim val al generaţiei emancipării aveau – ca să zic aşa – un motiv palpabil să se simtă în largul lor în noile condiţii de creaţie oferite de partid.

Năzuinţa lor de a reînnoi poezia coincide cu dorinţa de schimbare, de regenerare pe care o împărtăşeau românii, cetăţenii, în general, şi pe care autorităţile comuniste, în căutare de capital moral, păreau s-o încurajeze.

Au fost primiţi de public cu simpatie, iar de critici cu admiraţie şi, nu o dată, cu exaltare. Este, de altfel, situaţia specifică epocilor de recuperare rapidă, de ieşire din beznă, când sentimentul primejdiei abia depăşite pune în mişcare mecanismul psihologic de compensare – idealizare (cf. Iluziile literaturii române).

Conducerea de partid, surprinsă de această primire şi de această uimitoare adeziune, a consimţit să renunţe la şicane şi reticenţe şi să sprijine tinerele talente poetice, produse ale „culturii noi”, ba chiar să le gireze ascensiunea şi locul în canonul oficial, care trebuia expurgat de numele unor condeieri de partid compromişi. De o astfel de conjunctură a astrelor puţine generaţii – poate doar generaţia paşoptistă a întemeietorilor – s-au mai putut bucura. Nu mai puţin partidul se afla într-o zodie fastă: avea acum realizări culturale pentru ochii curioşi ai Occidentului interesat de „disidenţa” României în cadrul Pactului de la Varşovia; vechea gardă a poeţilor de partid, „făcături” ale unui regim sângeros, fusese epurată şi primenită cu un număr de poeţi adevăraţi; învăţase cum să îmbie, cum să-şi anexeze valori şi să-şi facă aliaţi printre cei ce deţineau puterea cuvântului, inclusiv printre cei ce avuseseră de suferit din pricina politicii staliniste.

A fost vorba, aşadar, de o anexare cu efect benefic în primii ani, când literatura română s-a schimbat la faţă şi poezia a profitat de acest proces de regenerare în regim de urgenţă.

Agreat de autorităţi, primul val al ideo-generaţiei normalizării a penetrat relativ repede, cum spuneam, canonul, şi-a format o critică a ei, o critică de serviciu alcătuită din autori la fel de tineri, care au ocupat posturi cheie în presa culturală şi, cum se întâmplă pe lume, au promovat, de la o vreme, o politică de corp (de partizanat).

(Fragment din Literatura română sub comunism, vol. II, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)