S-a împlinit o jumătate de veac şi mai bine de la apariţia primei ediţii a Literaturii române vechi, până astăzi cartea de căpătâi a studentului filolog. Nelipsit din bibliografiile generale, consultat de toată lumea – nu mai puţin de denigratori –, folosit, pentru corecta distilare a informaţiilor, până şi de criticii mânaţi de ambiţia recitirii în grilă modernă, a literaturii vechi, acest studiu a rezolvat, uimitor de simplu într-o perioadă încă dificilă, problema extrem de complexă a abordării şi ordonării literaturii române medievale. Primul meu an de studenţie a coincis cu etapa elaborării lui şi, am aflat mai târziu, că paginile dactilografiate, care circulau printre colegii mai descurcăreţi erau probe de laborator.

Atitudinea mea faţă de această impozantă lucrare (îmbogăţită în succesivele ei ediţii şi devenită, din 1977, Istoria literaturii române de la origini până la 1830) s-a schimbat în timp de câteva ori. Am citit-o la început cu simpatie absolută, o simpatie în care se amesteca imaginea neverosimilă a unui examinator cu chipul gâdelui din Miron Costin, dar cu un suflet mai bun şi mai milos decât al însuşi domnitorului Petru Şchiopul, cel din cronica lui Ureche. Faţă de cursul lui Mitu Grosu – un homuncul ieşit parcă din pântecul ulcerat de ură al Istoriei lui Roller – acesta respira cu totul altfel: era scutit în bună măsură de dogmatismul stăruitor şi de încrâncenarea ideologică jdanovistă cu care ne obişnuiseră celelalte produse universitare începând cu cursul litografiat de Teoria literaturii, în versiunea română-sovietică a lui Macovescu.

Au trecut apoi anii îngheţului şi, păşind alături de mulţi alţii în zodia estetismului militant, am început să dispreţuiesc literatura înrâurită de factori extrinseci, ignorând o vreme, pe urmele lui Lovinescu, lumea textelor vechi. Studierea lor mi s-a părut dintr-o dată o întreprindere plicticoasă, dacă nu cumva inutilă. Venise vremea înnoirilor metodologice (stârnite de structuralism) şi a unei literaturi a prezentului având ca unică raţiune aceea de a putea fi literatură.

Indiferenţa lui Piru faţă de ierarhiile estetice, tratarea egală a tuturor produselor culturii medievale şi lipsa oricărei preocupări pentru revelarea unei posibile dialectici a formelor m-au făcut să uit o vreme de existenţa cărţii. Abia atunci când, primind un impuls din direcţia stilisticii şi a poeticii structuraliste încă la modă, m-am simţit, eu însumi, atras de „formele simple”, de textele arhaice şi paraliterare, m-am folosit din nou, spre a mă putea orienta, tot de uitata istorie a lui Piru: ea conţinea o informaţie convenabilă, expusă limpede şi organizată logic, adică într-un fel diferit de ceea ce întâlnisem în opurile unor savanţi ca Densusianu, Iorga şi Cartojan.

Ivindu-se după revoluţie prilejul să predau Istoria literaturii vechi la Litere, am realizat foarte repede câte dificultăţi metodologice presupune o astfel de iniţiativă şi în ce postură ingrată se afla Piru în vremea tulbure a sfârşitului încă nesigur al deceniului comunismului terorist. Pe de o parte, alături de veritabilii oameni de cultură ai naţiei – câţi mai rămăseseră – el voia din răsputeri să impună şi să apere cu îndârjire ceea ce cu sacrificii se câştiga chiar în acel moment: autonomia artei prin desprinderea ei de propagandă. Şi pe de altă parte, descoperea că este în imposibilitatea de a alcătui o istorie cât de cât plauzibilă, întemeiată pe prevalenţa artisticului, câtă vreme textele cu intenţii literare pot fi numărate pe degete. În trecere fie spus, problemele sunt aceleaşi şi astăzi, şi teoreticienii au rămas tot blocaţi în faţa aporiilor lui Wellek (decurgând din raportul istoricitate – valoare, deci prezent). Cu cunoştinţele de literatură europeană, pe care le stăpânea ca puţini alţii, nu i-a fost greu să constate că secole la rând, în cultura noastră atipică, veşnic primejduită, nu se zămisliseră decât puţine fapte literare demne de interes, că de o procesualitate a fenomenului artistic nici nu poate fi vorba, iar o evoluţie pe genuri şi specii ar fi imposibil de susţinut.

Linia de demarcaţie între artă şi nonartă e dificil de stabilit chiar şi în literaturile mari şi de tradiţie. Cum spunea Wellek, este nevoie să scrii istoria unei literaturi naţionale când întregul cadru te ispiteşte să faci referiri esenţialmente neliterare.

Esteticul este greu, aproape imposibil de izolat, iar idealul acesta purist nu are nici o şansă să anime spiritul cercetării româneşti care şi-ar pierde astfel „obiectul muncii”.

Orgolios cum îl ştim, Al. Piru nu putea să lase literatura română veche în ograda istoricilor documentaţi, figuri respectabile de truditori fără har şi orizont, dar nu era nici în măsură să conceapă o istorie a literaturii ca artă – desprinsă de biografia autorilor ori de istoria socială.

A pornit la drum cu câteva atuuri importante (o ştiinţă de carte fabuloasă, o minte bine organizată) şi cu dorinţa puternică de a atrage în spaţiul literarului firavele noastre scrieri medievale (cele mai multe din ele traduceri) după modelul deja prefigurat de Călinescu. Mă gândesc acum, între atâtea alte însuşiri „enervante”, Piru era înzestrat cu una rarisimă printre intelectualii români pierduţi în nesfârşitele deliberări când vine momentul faptei. În faţa unor atari circumstanţe deloc favorabile unei opţiuni mulţumitoare, profesorul se hotăra rapid, ţintind întotdeauna soluţia practică în numele unei pedagogii înalte fundamentate pe bun simţ şi raţionalitate. Avea darul separării apelor, al croielilor dintr-o bucată, al deciziilor haiduceşti, surprinzându-şi mereu apropiaţii cu tăietura simplă şi logică a judecăţii lui, cu precizarea nemiloasă a diagnosticului, cu nepregetul topirii tensiunilor inutile.

Astfel, în loc să născocească, pentru a sugera normalitatea şi europeismul, o istorie falsificată – precum altele asemenea – a literaturii vechi (cu evoluţii, curente, succesiuni de vârste şi cu tot ce mai naşte complexul respectabilităţii), Al. Piru a pus la îndemâna tuturor o istorie a scrierilor (adică a literaturii în sens foarte larg) apărute în mediul cultural românesc.

Descripţia pe tranşe seculare presupune totuşi studiul judicios al izvoarelor, stabilirea legăturilor pe verticală şi orizontală, precum şi poziţionarea fiecărei opere în cadrul unui domeniu. Ea nu implică valoarea, deci nici pericolul erorii axiologice. Dacă profesorul ar fi executat selecţii şi ierarhizări (şi temperamentul îl atrăgea spre aşa ceva), ar fi făcut-o cu sau fără voie din direcţia prezentului său şi astfel ar fi blocat la un anumit nivel temporal procesul semiozei deschise.

În felul acesta, în spiritul unei neaşteptate modernităţi, executând operaţii preliminare, el a alcătuit un muzeu imaginar care nu separă textele artistice de cele pragmatice. Consemnând tot ce se poate consemna, a lăsat o şansă oricărui text.

Obiectele acestui muzeu aşteaptă aşezate în ordine, cuminţi şi tăcute, pregătindu-se să fie peţite şi luminate de un spirit îndrăzneţ care să le dea o nouă identitate.

O egalizare postmodernă a şanselor, am zice astăzi, surâzând cu gândul la felul cum ar fi primit profesorul alegaţia noastră şi ce etichetă – epitet ar fi lipit peste teoria democratizării valorilor şi înlocuirii centrului cu marginea.

Această veche „istorie” a literaturii vechi este cu adevărat delectabilă şi se citeşte cu neostenit interes, nu numai pentru vânătoarea de anecdote, pentru episoadele alerte, pitoreşti şi licenţioase din cronici, pentru ciudăţeniile din epocă pe care nu le livrează în valuri. Se simte în articulaţiile ei vibraţia unor tensiuni de ruptură. Profesorul ştia ca nimeni altul ce înseamnă o mare literatură, dar se simţea obligat să se ocupe de nişte biete bâiguieli scriitoriceşti cu un vag aer de literatură. Avea cultul faptelor pozitive şi năzuinţa copilăresc eroică a epuizării domeniului prin analize statistic cantitative şi cumul de date, dar dorea şi să rămână în spaţiul inefabilului.

Tonul voit peremptoriu şi superbia cu care dă el soluţii definitive disputelor ştiinţifice şi cu care închide dosare e minat de conştiinţa relativităţii actului interpretativ.

Sunt acestea tensiuni puternice presupunând prezenţa unui arhetip al autorităţii care nu totdeauna este apt să se actualizeze. Ele dau naştere unui stil inconfundabil.

Pirismul e un produs al monotoniei cifrelor şi datelor sub care nu ai cum să nu presupui prezenţa discretă a ironiei.