| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Eugenia Ţarălungă(ovocite dinainte de odovanii) copiii mici îşi schimbă hainele între ei asta e regula nu excepţia ei au trecut graniţa calcinată către viaţă ei sunt vii şi curaţi distanţati de spurcăciunile noastre ei sunt curaţi la împreunarea picioarelor băieţi şi fete acolo în centru doar el a rămas împlântat în anul cel vechi directorul care încă mai primeşte urări de an nou înţepenit la finalul postului Sfintei Marii trapa a funcţionat ireproşabil după postul Crăciunului şi după odovanii tot ce rămâne e o dâră lichidă lungă de nouă zile un fluid care ne îmbălsămează apa este ştanţă şi vedere apa este vidul în care ne tragem flux şi reflux până când se rupe apa viitoarei noastre mame şi naşterea cea de-a doua ne paşte foc îngenuncheat hipercreştin şi nici epsilon matematic nu va lipsi uciderea pruncilor înroşise pământul ovocite dinainte îngenuncheate noi îi ţinem în braţe anual în vremea Crăciunului ca pe nişte copii nu ca pe nişte eroi apoi iar şi iar îi uităm cum putem oare cineva din cezareea inventase cezariana aflasem în timpul pelerinajului şi medicii contemporani nu voiau să fie bătuţi la cap în vacanţa de iarnă aşa că programaseră o droaie de cezariene înainte de Crăciun şi mulţi copii se năşteau în vremea din urmă nu ştiu câţi poate 14.000 tu ce mai ştii de ei mai stai, mi-a spus femeia aceea, ce să scriu când prea multe cuvinte împrăştie gândirea, o foarfecă, avea dreptate acel părinte al pustiei care altceva nu ştia decât să spună: Maica, Maica, Maica. (cântare a treptelor) pe linia oblică a umărului privirea se caţără se prăvăleşte vortexul lumii de jos înhaţă tot zimţuieşte şi eu mă ridic bucăţi trepte nimic nu e cântare a treptelor în depărtări mulţi se întreabă la ce bun suferinţa copiilor lumină lină noi nu primim răspuns zloata asta ne înghite drumul se fărâmiţează sub picioare vino tu fii tu drumul zgribulirea cutremurarea dinainte nu are nimic de-a face cu golul care ne înghite noi vrem doar să dibuim ceva în căuşul cald al rănilor tale sac fără sipet am crezut că mecanismul acesta are un joc un spaţiu de libertate între piesele componente când colo totul e intricat ţeapăn nu doar moartea aduce rigoarea de neabătut rigor mortis limitări ale gradelor de libertate hiene aferente traiului în comun pe planetă nu doar tu eşti prins de viu în urzeala asta în bătătura de cânepă aspră cât de flexibilă e pânza asta de sac? a!... se pretează la împăturire şi ne mai este de folos când ne schimbăm casa camera mobilierul botforii de iută şi mersul înainte aruncăm în sac de-a valma obiecte colectate de colo şi de colo nu cele la care ţinem cel mai mult din sipet nici cele de care ne descotorosim definitiv banda de mijloc a griurilor învingătoare vorbele temnicerilor glasurile din off gâjâiturile astea intră în alt sac toate ne fac bine toate sunt ale noastre (insert 13) ele bulversează calendarul cu totul. odată, una dintre ele mi-a povestit cum a visat ea că de o parte a ei era un anotimp, de cealaltă parte era altul, numai cerul era acelaşi, o nebunie de culori la răsărit de soare. unde mai pui că soarele şi luna, pale şi rozalii, erau de aceeaşi parte a cerului, la distanţă de 3 degete unul de celălalt. în partea cu soarele şi luna, frunzele erau de un verde sclipitor, ireal, şi un singur copac avea o singură creangă înflorită. asta era în stânga. iar în dreapta se cam apropia toamna, frunzele erau uşor atinse de un galben vag, dar ce-ţi atrăgea atenţia era un copac plin-plin de flori albe, nici crengi, nici frunze, nu se mai vedeau de atâta alb cotropitor. tata, Dumnezeu să-l ierte acum, zisese că am visat raiul de-a dreptul. raiul în care el este, mai nou, printre cei drepţi...o acoladă larg cuprinzătoare (frig 1) acolo sunt doar rugozităţi aglutinate printre care ghicesc vag interstiţii la care nimeni nu mai ajunge şi voi glorii rupestre cu final previzibil într-atât de previzibil încât le mulţumesc bisericilor că există şi că eu pot muşca alene din umbra lor prelungi tăieturi pe simezele oraşului noi suntem doar ribozomi încrâncenaţi şi năuci cu inima haínă căzută lăturiş şi nu e nimeni pe stradă decât o tăietură pe obrazul oraşului acoladă larg cuprinzătoare văduvită de patetism eu nu mai răspund pentru trupul meu pentru învolburările lui goale pe dinăuntru gol de sens oraşul acesta grizonat orizontal se macină ca o sedilă stingheră ca o gheară neînfiptă în nimic va veni frigul fără scăpare dincolo de pământ culorile dispar când sunetele doar ne-au rămas punţi peste roua cerească ruptură de nivel (frig 2) oh dia mia heliu lichid mi se scurge prin oase palidă justificare pentru traumele pe care am ştiut negreşit să le produc altora traficul suferinţei s-a gâtuit la un cot şi ea acum stă să explodeze dintr-o clipă în alta şi plouă cum n-am mai văzut bătrâne zdrenţuită glorie rupestră măcar tu singurătatea ca o trenă dia mia glorii decalate brambura până la o binecuvântată ruptură de nivel mă ard tălpile de atâta drum ţi-am cam pierdut urma dia mia impunătoare rătăcire pe cont propriu şi nimănui nu-i pasă de frigul ăsta ar fi mai bine pentru toată lumea mă săturasem fiecare forceps face ce vrea din noi nu e ca în tinereţe fără bătrâneţe nu ai ce să îmi promiţi eul retezat într-o manieră empirică gravitează bezmetic în jurul unor rămăşiţe pe iarba arsă cât vezi cu ochii mutilată îmbrâncită gata de luptă de orice luptă lipeam cuminte victorii peste rictusuri de toate felurile în timp ce tu te îndeletniceai într-un colţ cu adverbele ştiai tu că asta ar duce undeva brusc îţi dai seama că apa şi lumina ne sunt necesare ca aerul anevoios înaintăm spre alte retrageri grijulii eu sunt doar o spărtură în ceea ce aş fi putut să fiu şi lemnul crucii înfloreşte luxuriant întru strângerea inimii |