O pereche de lume
Mi s-a lipit lumea de tălpi
și pentru că nu am alta
de schimb,
merg cu ea așa
până când se tocește.
Încerc să o repar din când în când
dar e atât de ponosită, încât
ar trebui neapărat să-mi cumpăr alta
care să mă țină măcar
până la Cercul Polar
ori până aici, mai aproape,
la capătul disperării.
Mi-au intrat toate drumurile
prin tălpile găurite -
simt până departe, în trup,
fiecare pietricică a Căii Lactee
și toate denivelările sub-oceanice.
Chiar și o pereche de lume
mai veche
mi-ar prinde bine acum
la capătul căutării!
Nonsens
Aerul se sfărâmă încet -
literă cu literă și pleoapă cu pleoapă...
Altă formă de existență!
E tot mai tulbure gândul
nerăstignit,
câmpia din care vin,
s-a înnegrit...
Unde sunteți, pietre cât munții,
de unde izvorăște ecoul?
Eu sunt pregătit, mi-am făcut oasele
poveste -
realitatea nu mai are cuvinte
și de aceea renunț...
Un singur lucru e cert:
furnica duce în spate un elefant
și planeta oftează compătimitor!
Întoarceri
M-am împiedicat mereu de drumuri,
și adesea chiar de câte-o floare...
Milă mi-e de mâna care scrie
amintiri din lumea viitoare!
Mă întorc pe crucea mea de piatră
unde s-au uscat de mult salcâmii -
din această parte bate vântul
până la-nceputurile lumii.
Ploaia nonconformistă
Nu mai sînt ploile de altădată!
Ploaia de-acum te cuprinde
ca o stare ciudată
- între veghe și somn -,
nu mai ține seama de nici o rânduială.
Ploaia asta cade din toate părțile
în același timp,
rupe arbori și sfărâmă vise
și de multe ori te lasă
fără priviri.
Cele mai multe inundații se produc
pe fond nervos -
acolo unde nervii planetei
sînt întinși la maximum
și până la urmă cedează.
Au loc numeroase furtuni
din pricina sistemului imuno-deficitar
al măreței noastre planete
(Nu-i priește nici ei coșmarul postdecembrist
pe care, iată, îl recurgitează!)
Nu mai sunt cuvinte pentru a descrie
ploaia asta nonconformistă,
care nu se mai lasă cuprinsă în palme,
nici nu poate fi purtată pe umeri,
nu mai încape nici pe pământ,
nici în gând...
Ploaia asta are memoria foarte scurtă!
Ramura de măslin
În loc de alte ofrande,
el așterne Cuvântul
la picioarele prea-înalților -
în zi de duminică
după cele potoape...
Îl sperie norii
și celelalte potrivnice.
Străbate nevăzute întinderi
ca să ajungă niciunde.
Umerii i-au căzut fără să ducă poveri,
dar el înaintează prin obsesiva lui ceață
ca Moise în pustiu.
Iar timpurile au tot venit și s-au dus...
De undeva, de foarte de sus,
a glăsuit glăsuire adâncă
să nu meargă nicăieri mai departe,
iar mâinile să nu-și frângă
la poarta cuvintelor sparte!
Să culeagă
liniștea frunzei, întreagă,
din ramura de măslin
pe care o va dărui, ca ofrandă,
numai celor ce vin!
Drum metafizic
Eu nu sunt de pe aici,
am venit numai în vizită
și voi pleca în curând.
Iau cu mine doar peisajul
sau o parte din el.
Mi s-a risipit umbra
pe care o purtam pretutindeni.
A mai rămas puțin orizont
care și el se pierde
printre firele de nisip.
Cândva, aici era o fântână...
Au tot scos cerul din ea
până când a murit!
În locul ei a crescut
un semn de întrebare
cât lumea
care se lovește de aripa mea...
inexistentă!
Rătăcind
Am multe să vă spun - chiar acum!,
pentru că mai târziu nu se poate.
M-am înecat cu negru de fum
din întâmplările toate!
Mă opresc doar aici când și când
să mai caut vreo carte
prin sertarele-raft de nicicând -
eu venind de foarte departe...
Și ce toamnă frumoasă era
în acea luminoasă plecare
dinspre lacrima ta în a mea...
din nemargini venind fiecare!
Doar atât aș fi vrut să mai spun -
ochiul meu e bolnav de uimire.
Mă împart și mereu mă adun
și rămân ca o dâră subțire.
Ora de vară, ora de iarnă
Se schimbă ora. Cea nouă
are mai puține minute
și de aceea timpul se scurge
mai repede. Astfel de
mișcări se înregistrează
ca urmare a teribilei nerăbdări
de a sări peste momentele neplăcute
ale existenței diurne.
Proba de foc o constituie
dislocarea punctelor cardinale
dinspre răsărit spre apus,
ori dinspre iarna polară către spațiul boreal,
încât
încep să se confunde anotimpurile
(de la stânga la dreapta sau invers).
Nota bene: S-a observat că
de la schimbarea periodică a orei
se nasc tot mai mulți copii
cu inima deplasată spre dreapta.
Căderea în cer
E mare plictiseală în Cer -
se odihnesc zeitățile
după obositoarea Creație.
Monotonie de nedescris...
Doar visele noastre
mai tulbură lumea celestă,
mai zgârie timpanele adormite;
doar închipuirea noastră colindă
prin toate ungherele,
șterge praful din încăperile
îngerești
și cere mai multă lumină.
De nicăieri, nici un sunet
și totuși
liniștea e de-a dreptul asurzitoare
pentru neofiți...
Și cât s-au mai străduit ei
să ajungă aici -
cât au mai bătut drumul ceresc,
pentru a nu ști cum să scape acum
din nelumeasca tăcere
în care au căzut
înălțându-se!...
Casa de lemn
Au pornit ei, meșterii mari,
să ticluiască de-o Casă.
Puneau scândură lângă scândură,
le îmbinau să nu se vadă prin ele,
zi de vară
până-n seară...
Plecau foarte târziu, pe înnoptate,
spre casele lor risipite prin sate.
Când se-ntorceau, pe lumină,
găseau scândurile desfăcute
și o luau de la început.
Au lucrat preț de o viață
cu privirea în ceață,
pentru că lemnul nu avea semne
care se-nvață;
lemnul fără nimic împrejur
se desfăcea în silabe
iar legăturile dintre gânduri
erau foarte firave...
Și, de altfel, Casa
nici nu mai era necesară
pentru că adăpostea nevăzutul
de-afară!
Primăvara și alte cuvinte
Mă desprind de mine însumi
ca două înțelesuri:
unul pentru cine așteaptă
iar altul pentru cine citește.
Încerc să mai îndrept
și eu câte ceva.
Cum strâmb mi-a fost mersul
asemenea îmi este și chipul.
Vine primăvara,
vin sărbătorile.
Aici nu mai locuiește nimeni
de mult!
Aici cântă doar apele.
Prieteni și alte cuvinte!
Umblă vorba că...,
dar asta nu înseamnă nimic.
Cine știe cum s-a întors și el
din partea cealaltă
și nu l-a luat nimeni în seamă!
Poverile sunt de purtat
dar nu are cine...
Mâine, cândva, totdeauna
voi veni și eu aici
cu tramvaiul, cu trenul,
nu se știe precis,
iar atunci vom discuta pe-ndelete,
ne vom pune și întrebări,
dar tu să nu mă asculți
pentru că nu te cunoaște nimeni
și poți să strici totul...
Mai bine hai afară
să luăm o gură de aer...
Eu ăsta sunt!
Nici o pierdere!
N-am avut nimic
niciodată
dar nici n-am cerut...
Am stat în prag
și i-am privit pe ceilalți.
Acum nu mai stau nicăieri,
doar îmi caut cuvintele
care umblă aiurea prin lume:
se duc dintr-o lacrimă în alta
ca să acopere pustiul
din inima noastră.
Eu n-am cerut nimic niciodată...
În curând poate chiar mă voi stinge
în orașul acesta frumos -
neo-european!
O literă singură - lângă alta
și mai singură,
cât un alfabet...
(Din volumul, în pregătire, Primăvara și alte cuvinte)