Rezistența la enclavizare
de Florea MIU
Dinspre orizonturile vegetale ale Gorjului ni se arată semne tot mai bune. „Amarul Târg“ mult invocat de Gheorghe Grigurcu a devenit, parcă, mai îngăduitor, din moment ce acolo a fost să apară, de curând, Antologia membrilor Uniunii Scriitorilor din România care trăiesc în Gorj (Ed. „Scrisul Românesc“, 2006).
Volumul cuprinde profilurile bio-bibliografice și selective a nouă scriitori ce-și duc existența în arealul geografic menționat, ilustrând nu numai diversitatea creatoare, dar, mai ales, adevărul că literatura este o formă de rezistență împotriva enclavizării, a dictatelor de la „centru“, întrupându-se pe temeiul valoric oriunde există acesta. Cazul exemplar îl reprezintă chiar Gheorghe Grigurcu, despre care Ana Blandiana afirma că „este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade“ și că „domină de ani de zile viața literară fără să se amestece în ea“ (p. 192). Pe care Nicolae Manolescu îl consideră „unul dintre cei mai buni critici de azi“ și un poet asemenea, sau care pentru Virgil Ierunca întruchipează „intelectualul de excepție care sfidează compromisul și nonvaloarea“ (p. 192-193).
Imaginea scriitorului (trăitor la Târgu-Jiu) este impresionantă chiar și numai prin secvența poetică antologată în această carte. Artele sale poetice cuprinse aici susțin o conștiință artistică de care literatura română contemporană a luat deja notă și ține seama în aria delimitărilor sale estetice. Poemele sale au, cum se știe, strălucirea metalelor rare și sunt intens spiritualizate pe suportul unei sensibilități rănite; cristalul poetic se obține în convulsive retorte interioare, textul – simplu la prima vedere – are încărcătura unei anterioare combustii. Așadar, subtilitate, rafinament, luciditate cât cuprinde...
Pe Aurel Antonie îl reîntâlnesc, după un sfert de veac de la debut, tot la litera de sus a alfabetului valoric. Încă de atunci, cu povestirile din volumul „Mozaicul“, uimea prin inteligența și maturitatea scriiturii, prin originalitatea universului epic. Cele încă vreo două titluri de cărți apărute sunt la fel de tulburătoare prin insolitul lor, prin forța expresivă, prin generozitatea mesajului artistic. Chiar dacă nu ar mai publica nimic de acum încolo, Aurel Antonie poate fi deja socotit un scriitor de referință al prozei noastre contemporane, un kafkiano-borgesian care impune noi structuri epice. Citindu-l, nu-l mai poți uita.
Prezență distinsă în contextul criticii și eseisticii actuale, cu evidentă propensiune spre domeniul creator, Valentin Tașcu „solicită o nouă înțelegere a textelor fundamentale – paginilor de aur ale poeziei românești“, cum definește Cornel Ungureanu atitudinea scrisului său (p. 381). Personalitatea autorului gorjean este, însă, mult mai complexă, după cum ne arată chiar această selecție, în care sunt cuprinse un fragment din romanul „Miluta“ și verseuri dintr-un „Tratat despre iubire“ cu docte trimiteri și note explicative care dau „cheia“ unora dintre abordări.
Regăsim, mai departe, tămăduitoarea credință în poezie a lui Florian Saioc, pentru care „vocală cu vocală consoană cu consoană / Cuvântul este Dumnezeu în persoană“ (p. 340). Pe această „uliță“ metafizică se adună la sfat gândurile poetului, care se și miră de cum încape în sine o asemenea făptură ce i s-a dat în seamă: „cât sunt de mare și de lat în spate, că par a fi un om mătăhălos, / eu locuiesc în exclusivitate aicea, în cutia mea de os“ (p. 336). Versurile sale reflectă nevoia de armonie a lumii, uimirea în fața misterului facerii, dar și asimetriile existenței umane, reflexivitatea fiind starea tutelară a acestora.
Foarte concentrată, semnul unei interiorizări productive și al detașarării, elevată, poezia semnată de Lazăr Popescu caută esențele și ni se dezvăluie cu discreție, foșnindu-și aripa ca o boare în plină arșiță: „Dureroase imagini ca o îmbrățișare perfectă. / Memorie în amurg / a poemului. Existență ca marginea unui / zid nevăzut. Nu mă striga. / Voi fi fost un abur, o suflare de vânt...“ (p. 253).
Ceea ce îl face pe Adrian Frățilă el însuși este chiar lipsa ostentației, întoarcerea în statornicie spre a surprinde înfiorarea liniștii, sondând în straturile adânci ale ființării. Deschis și, deci, vulnerabil, el își rostește discursul poetic parcă în șoaptă, fără a ține seama de vuietul asurzitor al străzii: „Păianjeni orbi lucrează în iarbă țesătura / Prin ramuri nici un clopot nu poate să mai bată / În liniștea aceasta cu greu deschidem gura / O nară ne respiră ușor ca niciodată“ (p. 102).
Gelu Birău are acea calitatea, tot mai greu întâlnită, a discreției... elocvente, care îi străbate nu numai viața, dar și versurile, dăruindu-ne o poezie a rostirii ingenue, puternic metaforizată, ce se alcătuiește parcă atemporal și se definește doar în sensibilitatea creatoare. Dacă tatălui i-au căzut gutuile toamna pe piept, în somn, fiul trăiește „spaima cuvântului“: „În carnea mea primitoare / intră alarmat de priveliști cuvântul...“ – această neliniște devenind nervura poemelor pe care le subscrie.
O amplă gestică a mărturisirii – pioșenie și tăgăduire totodată – marchează poezia lui Alexa Gregora, de o ambiguitate luminoasă, cu accente uneori blagiene: „E bine să înveți din copilărie / cum se seamănă grâul, aproape dureros / semințele fiind apăsate de aripile unui vultur / între două pagini de scriptură.“ (p. 171), iar alteori stăpânită de autoîmpotriviri: „Am hotărât să vorbesc împotriva mea. / Urgisitul de Dumnezeu Alex Gregora a socotit / că nu există vină suficientă pentru bucuria / adormită în puiul de viperă / și în rostirea sângelui“ (p. 170).
Cu bonomia-i villon-escă, spirit de o cuceritoare prezență poetică, neconvențional în atitudine și rostindu-se cu o dezinvoltură de invidiat, Spiridon Popescu are conștiința acută a propriei fragilități, a efemerului, dar și, în subsidiar, bucuria năvalnică de a se lua la trântă cu îngerul: „Sunt un Francois Villon, născut din flori, / În jurul meu roiesc spânzurători / Cu frânghii, putrezind de nerăbdare / Să mă strivească, Doamne, ca pe-o floare“ (p. 313).
Aceste scurte considerații intenționează doar a sublinia un rost mai înalt al antologiei: că ea, ca și altele asemenea, se opune izolării scriitorului autentic într-o geografie paralelă cu aceea a scrisului.
|
|