O excelentã ediþie bilingvã, româno-italianã, din poezia lui Gellu Naum, întocmitã ºi prefaþatã de Geo Vasile (A cincea esenþã / La quinta essenza, Editing Edizioni Treviso, 2006) ni-l readuce în atenþie pe unul dintre cei mai singulari poeþi români, exponent de frunte al suprarealismului „trãit ºi tratat de Gellu Naum ca viziune ºi alchimie existenþialã“ (apud Geo Vasile). Considerându-l, cu temei, un „ermetic aparent ºi concentrat“ ºi un „logician ºi restaurator al hazardului“, dar ºi un „iraþional supravegheat“ ca Swedenborg sau Dali, prefaþatorul îl înscrie în „vitalitatea fecundã a avangardei poetice româneºti“, cu o contribuþie decisivã la „desolemnizarea discursului romantic“.

Poet, prozator, dramaturg ºi traducãtor, Gellu Naum (1915-2001) a avut o foarte întinsã ºi fecundã perioadã de creaþie, debutând cu poemele din „Drumeþul incendiar“ (1936) ºi continuând sã scrie pânã în anii ’90. El întruchipeazã, poate, cel mai fidel modelul exploratorului imaginar în demonica irealitate, asumându-ºi rolul cãutãtorului în nevãzut pe care încearcã sã-l transcrie/descrie utilizând limbajul convenþional sãrac ºi fãrã culoare: „ca sã-mi consum misterul cãutam peisaje albe pe un fond / nedefinit ºi neactiv“ (p. 88) sau: „dãdeam târcoale lucrurilor le ascultam limbajul“ (p. 64). Poate tocmai de aceea ºi-a apropriat simbolul lui Vasco Da Gama (1940), luându-ºi „libertatea de a dormi pe o frunte“ (1937), de a cãlãtori neîngrãdit prin zone altfel decât pe calea senzorialã ºi intuitivã. Poemele sale sunt incizii profunde în „lumea de peste lume“, „de dincolo de veghe“, de unde Mesagerul „se reîntoarce ca un corb flãmând“ (p. 116). El surprinde miºcarea infinitezimalã, neperceputã realistic, deruleazã cu încetinitorul, pânã la static, o realitate palpabilã care include chiar ºi reveria. Visul este chiar mai adevãrat decât aceastã realitate abia bãnuitã, amintind astfel de marii onirici: „îmi dãdeam seama cã undeva la frontiera dintre haos ºi ordine / existã o idee înspãimântãtoare / pe suprafaþa mea expresivã acolo unde germineazã legãturile / ºi locurile goale dintre forme / intuiam efectele previzibile el unor legi aproape fizice“ (Dimineþile cu domniºoara peºte).

Citindu-l astãzi, într-un alt registru de sensibilitate decât în urmã cu peste ºase decenii, poetul ne apare egal cu sine, la fel de imprevizibil ºi ambiguu artistic, neabdicând de la principiile care i-au guvernat, de la început, scrisul ºi opera. Unul dintre acestea este refuzul poeticului, fuga de poezie, enunþat în poemul (de referinþã) menþionat mai sus: „mie pohemele mi s-au pãrut totdeauna îmbibate / cu ceva care nu / m-a intersat niciodatã“, preferând, în schimb, „bâiguielile iniþiale nedestinate sã devinã poheme“ (p. 92). Ba, mai mult, în Partea celalatã (1980) explicã „legãtura cu lucrurile“, „înainte ca stãrile sã devinã cuvinte“ (Fratele prenatal). Parte a increatului, visul devine punte de legãturã (sau de comunicare) cu „existenþa expresivã“ care „era generatã dinãuntru de o imensã / unitate internã“, astfel încât, în acest continuu transfer, poetul simte nevoia sã punã semne de recunoaºtere unor „persoane în doliu“ care „vor putea visa în somnul meu“ (p. 82). Cu alte cuvinte - realitatea a murit, trãiascã realitatea!

Rãtãcit printre lucruri („umblãm razna cãrând oasele astea dupã noi“), într-o realitate alandala („jalnica dugheanã a memoriei“, „groapa lucrurilor ºtiute“), Gellu Naum se situeazã el însuºi într-o terifiantã salã de aºteptare unde „se-aude clar cum funcþioneazã relieful“ (Bacovia spunea „aud materia plângând“), se (auto)surprinde într-o (dez)ordine unde „nu se poate / altfel când ai trãit fiecare tresãrire a unei ºoapte necunoscute în care / totul e posibil“ (Confuzia posibilã). Într-un alt poem, de prin ’90, poetul devine de o gravitate beethovenianã iscând în cuvinte sonurile unei simfonii a destinului: „o pasãre imobilã mã pândeºte la o rãspântie ºi eu magistru-obosit al pãsãrilor moarte îmi reîncep chemãrile de cuc“ (Pe la sfârºitul nopþii de varã). („Ah, organele-s sfãrâmate ºi maestrul e nebun!“ ar spune, din nou, Eminescu). Gellu Naum are, însã, o nouã cale de a-ºi contrabalansa gravitatea împovãrãtoare, ºi anume desprinderea de artificiul comunicãrii, spre a face ca totul sã vorbeascã de la sine, dincolo de convenþiile lingvistice ºi de umorile afective („munceam din greu ca sã interzic cuvintelor sã devinã sentimente“ - p. 90).

Gellu Naum se dovedeºte un liric profund, chiar matriceal, cu simþul ancestralitãþii („în noi e strania clãtinare a unei ape adânci“), care vede sensul dincolo de cuvânt, de rostire: „sã vezi ce adâncã e apa ajunge pânã la cer / vreau sã spun cã ea ne ºopteºte ceva / ºi noi amuþim prin comunicare“ (Divanul). El constatã cã „tãcerea curgea din mine ca o clorofilã sau invers“ (p. 94), iar în Apollonia descoperã exteriorul înãuntru, stârnit de amintita miºcare infinitezimalã conþinutã în lucruri: „Uneori e de ajuns foºnetul scrumului de þigarã picat pe mânecã / sau tresãrirea firului de iarbã atins de respiraþia ta / sau umbra unei pãsãri care a trecut de mult / ºi deodatã se trezeºte vuietul cetãþii înecate în tine“.

Dar, mai pregnant, rãmâne imaginea surrealistului din Gramatica labirintului care îºi vede „iubita discontinuã“, sau amazoana ce „purta caii în vârful degetelor“, „iubita înaltã de 98 de metri“, sau „adolescentul fluid“ care „se acupleazã cu o stâncã“... Aceastã recuzitã imagisticã e utilizatã ºi mai aproape de noi, în Malul albastru (1990), unde apar „hainele noastre pline de clopote“ sau „un cer intestinal-albastru“. În Poeme regãsite este cuprins ºi Calul erotic (1938), explozie fovistã cu impetuozitãþi imagistice de necuprins.

În toatã alcãtuirea editorialã, admirabil structuratã de Geo Vasile, regãsim un Gellu Naum mereu nou ºi mereu acelaºi, cu transpoziþii dintre cele mai inspirate, vorbind de un mare poet român cu o poezie traductibilã, ca în exemplele ce urmeazã: „nedefinit ca o rãcoare (vorbesc de mine din obiºnuinþã“ / „indefinito come una freschezza (parlo di me per abitudine)“ sau, în contrasens arghezian, vorbind într-o altã limbã de o „frumoasã murdãrie“ / „una bella sporcizia“. Un poet care nu se dezice de sine ºi care poate sã se rosteascã oricând cu maximã dezinvolturã chiar ºi astfel: „Oh m-aº culca în pãlãria ta de lânã“.