Analiză şi evaluare critică

O remarcabilă apariţie editorială a acestei perioade o constituie volumul Eseuri de Fănuş Băileşteanu (Editura Autograf MJM, Craiova, 2007), carte care reflectă nu numai spiritul de analiză în care trebuie să se producă actul critic, dar, totodată, un mod exemplar de abordare epistemologică. Autorul se numără, de altfel, printre puţinii critici de azi care îşi înscriu lecturile într-un sistem de gândire a valorilor estetice bine argumentat, depăşind, în judecăţile sale, subiectivismul prea des vehiculat în articularea unor opinii despre opera literară. Este o critică sistemică, de analiză şi cunoaştere, care contribuie efectiv la aprofundarea punctelor de vedere consacrate sau la deschiderea de noi perspective de evaluare.

Conştiinţa critică transpare din toate demersurile acestui consistent volum structurat, într-o evidentă simetrie şi continuitate istorico-literară, pe mai multe planuri şi capitole, de la necesara întoarcere la clasii literaturii române pe calea unor (numite cu modestia-i caracteristică!) „aproximaţii critice”, care au în atenţie „Eminesciana”, Ion Creangă, I.L. Caragiale, „Sadoveniana”, „Argheziana” şi „Brâncuşiana”, trecând prin „poeţii de eternă preferinţă” (O. Goga, Ion Barbu, Emil Botta, „Don Miron Paraschivescul”, Virgil Teodorescu, Cârlova), până la „prozatorii contemporani” (Geo Bogza, Marin Preda, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, Francisc Păcurariu, Paul Anghel, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, Romulus Guga, Ileana Vulpescu, Aurel Dragoş Munteanu, Jean Băileşteanu) şi „românii din diaspora puţin cunoscuţi” (Matila Ghica, Ştefan Lupaşcu, Constantin Virgil Gheorghiu). Cartea se încheie cu un corpus de „Repere (mai mult sau mai puţin) teoretice”, expunând eşafodajul ideatic şi opţiunile de filosofie a culturii ale autorului în ample consideaţii despre sunetul fundamental, despre o mitologie estetică, despre puterea Cuvântului, ori despre raportul dintre artă şi filosofie sau „echilibru între antiteze”.

Dincolo de numeroasele trimiteri bibliografice şi justificate analogii ce derivă din orizontul larg al lecturii, de susţinutele argumentaţii cărturăreşti, eseurile sunt excelente meditaţii pe tema interferenţelor ce marchează şi concură la geneza artei, la înfăptuirea artistică în cadrul unei culturi, situare pe care autorul şi-o enunţă încă din prefaţă: „am ajuns la concluzia că poezia (cultura) românească (în sens generic) are o individualitate pregnantă în concertul universal al valorilor. Care ar consta, în primul rând, în prezenţa unui lirism fundamental, în simţul armoniei şi al echilibrului, în bucuria luminii solare, în cultul frumosului; adică în câteva trăsături care o apropie nebănuit de mult de vechea cultură grecească, dar o şi despart de aceasta printr-o tonalitate mai blândă, printr-un sentimentalism mai discret, prin evitarea exceselor şi a nuanţelor violente, printr-un umanism mai blajin, mai fluid, mai ponderat”. Gândirea plurivalentă la care se referă Fănuş Băileşteanu în aceeaşi prefaţă în care defineşte profilul acestei cărţi, stă, de asemenea, la baza viziunii integratoare pe care o promovează: „am încercat o convergenţă a criteriilor şi a fenomenelor de cultură, ştiut fiind că astăzi nu se mai poate face abstracţie, în cercetarea literaturii, de evoluţia celorlalte arte, a ştiinţelor (istoria, psihologia, sociologia, etnografia şi chiar .. matematica sau fizica), ba şi a tehnicii, ştiut fiind că nimic nu trăieşte şi nu se dezvoltă unilateral, ştiut fiind că specializarea îngustă într-un domeniu sau altul riscă să sucombe fără o viziune filosofică integratoare.”

Sever cu sine şi cu propria operă („sunt texte nu atât de critică ori istorie literară, cât de opinii personale mai mult sau mai puţin „cuminţi” – şi, dacă nu îndrăznesc prea mult, chiar de filosofie a culturii româneşti”), Fănuş Băileşteanu resimte nevoia unor disculpări (nenecesare), a unor precizări care aduc binevenite lămuriri despre contextul elaborării acestor eseuri mereu îmbogăţite până în momentul de faţă. Aşadar, ele „s-au născut în perioada aceea de largheţe ideologică de după trecerea la cele veşnice a lui G. Călinescu”, în „epoca fastă (i-aş zice) când publicau Constantin Noica (despre „fiinţa românească” şi limba ei „plină de înţelesuri”); Edgar Papu (Poezia lui Eminescu, despre „clasicii noştri” dar şi despre Marin Sorescu sau baroc); Paul Anghel (cu nemuritoarele sale „arhive sentimentale”); Dan Zamfirescu (despre Neagoe Basarab şi, în general, despre literatura română veche – pe care o cam îngropase Al. Piru, dar au reînviat-o Dan Horia Mazilu şi Eugen Negrici); Zoe Dumitrescu-Buşulenga (cu a sa „Renaştere”- atât în cultura universală, precum şi în cea româno-eminesciană)”, dar şi „eminescologul George Munteanu, «universalistul» Cornel Mihai Ionescu, criticul Nicolae Manolescu (din volumele sale Teme).” (p.8). Autorul nu se sfieşte să recunoască a fi împărtăşit chiar şi ceva din „spiritul «dacic» al unor B.P. Haşdeu, Eminescu, Mircea Eliade”, care să-l ajute în descifrarea unor „simboluri ale literaturii române” şi, mai ales, în susţinerea acesteia cu toate puterile sale.

Minuţioase şi pertinente analize pe textul eminescian, asupra cărora putem zăbovi cu mare plăcere, dau măsura vocaţiei autorului de a des-prăfui paginile de aur ale literaturii noastre şi de a dezvălui ameţitoarea lor înălţime (sau adâncime) de sens artistic şi existenţial. Astfel, Oda (în metru antic) „este cel mjai incolor şi mai misterios poem zămislit de verbul românesc”, devenind „Odă a condiţiei poeziei” (p. 19), Glossa este o „savantă construcţie” şi o „meditaţie asupra rostului omului în univers” (p. 37), Scrisorile reprezintă „un nucleu esenţial al creaţiei eminesciene” (p. 66) – iar consideraţiile se impun parcă de la sine într-o logică firească a demonstraţiei. Nu altfel se întâmplă în cazul lui Creangă, Caragiale şi, mai ales, Sadoveanu – căruia, de altfel, i-a dedicat volumul „Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu” (1977), reeditat în anul 2000. (Alte micromonografii vor fi dedicate lui Marin Sorescu, în 1998, şi lui Grigore Vieru, în 1995). Unele studii, ca şi judecăţile pe care le cuprind, sunt de-a dreptul antologice, chiar şi purtând amprenta călinesciană. Este cazul celor două capodopere sadoveniene: Zodia Cancerului („o carte parfumată şi periculoasă ca o noapte pe Bosfor, ispititoare, seducătoare ca vinul de Cotnari, acrişoară ca o felie de lămâie, amăruie şi înţepătoare ca o coajă de naramză”- p. 166) şi Creanga de aur („Soarele în jurul căruia se rotesc toate marile creaţii sadoveniene” – p. 186). Alteori interpretările surprind nebănuite sincretisme, analogii de mare subtilitate, cum ar fi corespondenţa dintre Poarta sărutului de Brâncuşi şi Oul dogmatic de Ion Barbu, sesizând în poemul barbian „o muzică algebrică şi o geometrie picturală, de înaltă spiritualitate, foarte înrudite, adesea, unor efecte ale arabescurilor de pe covoare, ale crestăturilor şi ciopliturilor de pe stâlpii caselor sau de pe porţi, ale unor desene abstracte de pe ouă, ulcioare sau alte podoabe din vremuri de demult, că e aici o fecundă meditaţie poetică …” (p. 269).

Dar memorabile sunt şi consideraţiile despre litearatura unor scriitori preferaţi precum Emil Botta („un romantic, un poet al nocturnului terifiant şi al somptuosului funebru”), Octavian Goga („aspectul mătăsos, fluiditatea, bocetul lin, alunecos, din poezia sa”),  Miron Radu Paraschivescu („un adevărat cavaler al poeziei româneşti”) sau Vasile Cârlova („atins deopotrivă de aripa geniului şi de aripa morţii”). La fel procedează şi cu prozatorii contemporani, pe care îi defineşte în sensul operei lor: Geo Bogza „este, în literatura română, cel mai mare poet al grandiosului”, Marin Preda conturează „cel mai amplu şi mai tulburător roman politic al literaturii române contemporane”, la Fănuş Neagu se remarcă „forţa picturală a cuvântului”, „destinul literar al lui Ştefan Bănulescu nu s-a putu sustrage unui anume joc al simetriilor asimetrice”, în universul romanesc al lui D.R. Popescu surprinde ubicuitatea visului, Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu „reprezintă cartea unei experienţe de o viaţă” şi este „de o simplitate clasică şi de un simfonism latent”, iar Jean Băileşteanu realizează, în romanul Goana, „o mică epopee, inclusiv dialectală”.

Eseurile din ultima secvenţă a cărţii sunt, dincolo de masiva informaţie conţinută, pretexte pentru expunerea unei gândiri axiomatice, de orientare în vastul teritoriu al culturii care se constituie în continua căutare a sunetului fundamental: „Rolul istoriei literaturii, al esteticii aplicate, al aproximărilor de filosofie a culturii este tocmai acela ca, din inventarul meticulos al unei imense cantităţi de fapte atestate, să desprindă direcţiile majore de manifestare, sensurile sau chiar sensul evoluţiei, sunetului fundamental” (p. 440).

Contribuţiile din acest volum sunt faţetele unuei posibile istorii a literaturii române la cercetarea căreia Fănuş Băileşteanu şi-a pus străduinţa de aproape o viaţă, cu vocaţia tot mai rară a descifrării înţelesurilor perene.