În strania lor alcătuire, nuvelele din volumul Week-end pe continent (Cartea Românească, 2008), de Stelian Tăbăraş nu numai că dau forţă simbolică universului real, dar propun o nouă stare a scriiturii. Spectaculozitatea narativă nu derivă atât din senzaţionalul întâmplărilor, cât mai ales din modul cum sunt prezentate evenimentele. Modelul odobescian - al scriitorului cu ştiinţă de carte – este cât se poate de evident. Memoria afectivă şi cea culturală se întrepătrund şi generează un plan al evocării emergente, cu descrieri minuţioase şi pagini vii, pline de culoare şi atmosferă. Faptul ca atare se circumscrie unui context de semnificaţii ce rezultă din originala viziune epică, din ingenioasa reunire a disparităţilor într-o proiecţie cu multe faţete, de tip poliedric.

Relieful acestor proze este unul accidental, firul istorisirii pare a se întrerupe brusc, pentru a reapărea la fel de neaşteptat, iar timpii relatării sunt, uneori, diferiţi de la o secvenţă narativă la alta, întâlnindu-se subtil, misterios, în trăirea auctorială. Povestitorul însuşi se află mereu între lumi, sesizând, precum Mircea Eliade, multitudinea straturilor existenţiale („Ce multe lumi paralele există!” – p. 215). Călătoria, semnele, paralelismul între diverse realităţi sunt teme constante ale volumului, în paginile căruia se regăsesc totodată referiri la concret, la istoria recentă ori îndepărtată şi la actualitate.

Pornind de la pretexte aparent banale, ca în Valea Seacă (Vintilă Ion, americanizat Johnny, se reîntoarce în ţară după aproape o viaţă), Stelian Tăbăraş devoalează treptat drame altfel insesizabile, ca şi cum ar opera pe viu în sufletul celui care încearcă, disperat, întoarcerea acasă, găsindu-şi locurile natale (satul, uliţele, biserica, cimitirul) sub luciul apei ce acoperise localitatea strămutată cândva. Graţie fotografului scufundător Gheorghiu, care coboară în adâncuri spre a-i relata cele văzute acolo, Johnny retrăieşte timpul copilăriei şi creionează paginile albe din propria-i existenţă. Drama se amplifică atunci când teama lui se adevereşte, descoperind, din semnele de sub apă, că fusese căsătorit cu sora sa nelegitimă, stinsă la naştere împreună cu fătul.

Povestea este, oricum, dramatică. Reţine, însă, atenţia şi prin valoarea ei simbolică, a comunicării lumii de deasupra cu aceea de dedesubt prin mijlocirea tânărului scafandru care constituie, astfel, puntea de legătură între realitatea vizibilă şi cea din adânc.

Aiuritoare ştire despre om readuce, în linie eliadescă, realul încărcat de mistere, nicidecum misterul magic al povestirilor lui V. Voiculescu. Strania „Arătare” din coşmarul lui Alexandru nu este doar o plăsmuire („Credeai că nu-s adevărat, neică Stavrache?”), din moment ce aceasta îi lasă drept moştenire un cont în dolari şi o vie.

Cochetarea cu oniricul, oricât de prudentă, este vizibilă în mai multe nuvele, autorul descifrând partea de umbră a lucrurilor, ceea ce spune altceva decât sensul convenţional. În căutarea ceasului solar, dincolo de istorisirea ca atare, propune cunoaşterea simpatetică, apropierea de lumea Nordului continental prin percepţia senzorială („Era chiar vremea cositului. Mie îmi mirosea a copilăria dintâi, fânul ar putea fi folosit într-o terapie a sufletului.”- p.223). Apelarea la textul cronicăresc, la istorii cu Brâncoveanu, care comandă aurarilor din Sibiu un „ornic de spijă de după soare”, incursiunea în ţinuturi îndepărtate, insolite, ca insula Bornholm sau Islanda („eram ameţit mai mult de ideea cosmică, de faptul că mă aflam într-o casă, casa pe o peninsulă, peninsula într-un lac, lacul pe o falie într-o insulă, insula într-un ocean”- p.207) dau o tentă iniţiatică acestei căutări a ceasului solar din alte vremuri. Încă un pas, cred, spre ideea decopertării realului care, sub aparenţa sa ternă, ascunde teribile taine!

Despre înţelesuri nedesluşite vorbesc de la sine chiar obiectele din Hieroglifa hazardului, unde librarul-colecţionar (un fel de anticar) găseşte un sextant (ce îi aminteşte o glumă … internaţională), „termometrul lui Da Vinci”, un „barometru cu sare” (asemenea unui cântar cu balanţe), o „maşină de scris partituri muzicale” (semănând cu … un mic monstru), un „seismograf chinezesc” vechi de trei milenii, un „telefon cu manivelă” şi, bineînţeles, un obiect misterios ca o „cutiuţă de bronz coclit” în care se află, surprinzător, un înscris în limba latină, oracular, ducându-ne cu gândul la ocultism. Acestea sunt, pentru autor, prilej de divagaţii / digresiuni cu mult rafinament, după obiceiul taifasului (în finalul nuvelei are loc chiar o întâlnire „la cârciuma «Taifas»”). Plăcerea de a tăifăsui se vede, de altfel, şi în Taverna Suedezului, cu un adevărat excurs ştiinţifico-naturist prilejuit de ieşirea pictorului Bănică la vânătoare împreună cu deputatul şi subprefectul.

Obiectele provoacă, alteori, încurcături blestemate, precum binoclul din Vedere pe timp de noapte, unde povestitorul participă la o „acţiune europeană” de „inventariere a lupilor”. Acesta îi împrumută binoclul vecinului său, Nedelcu Ion, căruia i se va trage moartea din iscodirea vecinătăţilor pe timp de noapte (zărit de un arierat, omul este împuşcat după principiul scapă cine trage primul).

Volumul se deschide cu o călătorie într-o insulă greacă din Marea Egee, Antikithira, cu nişte arheologi care sondează în realul amorf şi se încheie, cum arătam, cu descinderile în lumea Nordului, în căutarea unor componente ale ceasului solar. Tot ce se întâmplă între aceste repere configurează un univers epic al existenţelor paralele greu perceptibile dar cu atât mai interesante pentru un prozator cu vocaţia explorării zonelor mai puţin parcurse în literatura actuală.