Ample „studii de imagologie socio -culturală privind poziţia şi destinul minoritarului român din Voivodina” întreprinde Slavco Almăjan în volumul de eseuri Rigoarea şi fascinaţia extremelor, apărut la Editura Libertatea, Panciova, 2007. Este o introspecţie complexă şi cât se poate de relevantă referitoare la „dimensiunea intrinsecă, capabilă de a exprima diversitatea, sensurile şi valorile dominante ale existenţei” acestora, cu accent pe experienţele individuale, pe aspectele literare şi artistice şi, mai ales, pe contradicţiile ce definesc viaţa acestei comunităţi din Banatul sârbesc puternic marcate de aspiraţie şi nostalgie, de dorinţa afirmării în lume, dar şi de sentimentul dezrădăcinării.

Autorul opinează că imaginea minoritarului român din arealul specificat s-a deteriorat dramatic în cele şapte decenii care au trecut „de la Versailles şi până la căderea Zidului berlinez”, perioadă care „a pus în suspensie gradul de luciditate al fiinţei umane, libertatea de gândire privind trecutul şi prezentul, reducând istoria la repetiţie şi ruptură” (p.284).

Dureros resimţită, ineluctabila pierdere a stării de melancolie – proprie cronotopului menţionat – face loc, astăzi, „jocurilor neaşteptate ale timpurilor moderne, cu tonul persiflator al orgoliilor mărunte, cu restaurarea emoţiilor etnice”(p. 285). Este constatat, în termeni tranşanţi, sindromul balcanic al defazării faţă de contextul european, consecinţă directă a „subminării” conceptului de naţiune (integratoare a minorităţilor şi a marginalului) chiar de către cei care i-au dat sens: „Peninsula Balcanică şi pe mai departe a rămas cu conotaţiile sale negative, încercând să demonstreze că nici acum, după atâtea secole, Europa nu ne înţelege. Această epicentrică şi uşor satirică doamnă a copilărescului balcanic, de origine bizantină, încă nu este pregătită să accepte formula logică a sensului de naţiune, după modelul francez, adeverindu-se afirmaţia că în Balcani naţiunile niciodată n-au fost interpretate ca simple comunităţi ale cetăţenilor” (pp. 284-285).

Dacă naţiunea, aşa cum este percepută astăzi de minoritar, nu-i oferă acestuia, practic, şansele de afirmare a individualităţii, este un fapt generator de înstrăinare, de grele frustrări, de refugiu în memoria culturală: „Fenomenul cultural al minoritarilor români din Voivodina explică multe lucruri. Timpurile moderne, contradictorii, au şters din conştiinţă o serie de particularităţi, dar au rămas specifice limbajul şi creaţia, iluzia şi tragismul”(p.13). Nu lipsesc, de altfel, din această viziune, nici consideraţiile pesimiste, de un scepticism discutabil („ceea ce fascinează (sic!) lumea modernă este senzaţia de neîmplinire, de descompunere a valorilor. Cultura alternativă, subcultura, marginaliştii, iată căutătorii de drumuri noi”- p.14). Dincolo de acest reducţionism, însă, autorul construieşte o veritabilă pledoarie pentru autenticitatea creatoare minoritară şi necesitatea situării acesteia, după teza lovinesciană a sincronismului, la confluenţele culturale moderne. Dincolo de dramatica mărturisire că „românii din Voivodina sunt astăzi obsedaţi de problema dispariţiei lor precum erau adineaori indienii americani” (p.67), Slavco Almăjan surprinde afirmativ legătura profundă dintre literatura română şi cea a minorităţii române din Voivodina care „se sprijină pe stâlpii orfici hiperprotectori ai marilor scriitori români, clasici şi contemporani şi, în paralel, pe experienţele absorbitoare ale literaturii moderne universale”. În consecinţă, extrema negativistă este, clar, abolită de extrema opusă, a sentimentului, pozitiv, de exprimare în limbi deopotrivă hărăzite să comunice spiritual: „Ce poate fi mai plăcut decât faptul că un minoritar se poate exprima frumos în limba sa şi corect în limba spaţiului geografic” (p. 67). În acest context şi din această perspectivă sunt realizate excelentele evocări/relatări despre semnificaţia unor întâmplări sau ipostaze cu mari scriitori contemporani, sârbi şi români?: Marin Sorescu şi Vasko Popa iau dejunul, în 1964, la Rotterdam, la „o ciorbă de broască ţestoasă”, realizând că, de fapt, au făcut „din carapacea ficţiunii o lecţie ancestrală”. ? Nichita Stănescu, „de mai multe ori oaspetele Iugoslaviei de altădată”, a reuşit, ca nimeni altul, să activeze energii creatoare prin iniţierea de „mici «ateliere» de creaţie la Vârşeţ, Belgrad şi Struga” (unde în 1982 a obţinut marele premiu pentru poezie, ca şi Eugenio Montale, Senghor sau Enzensberger şi alţii). El, ca nimeni altul, a demonstrat că „patria sa este poezia”, iar prietenia cu Adam Puslojić, Srba Ignatović etc. i-a indus chiar ideea „noii frontiere a sufletului uman” (în sensul că „frumuseţea sufletului uman poate deveni un nou tip de frontieră” – p. 141)? Nu sunt de trecut cu vederea nici rândurile dedicate lui Ion Miloş, un dezrădăcinat „printre rătăcitorii literaturii moderne europene”, devenit, prin libera alegere, un scandinav de limbă română … ? O surprinzătoare subliniere (expresivă poate, cât şi o … istorie literară !) arată că „minoritatea este uneori «frumoasă ca o ruşine», cum ar fi spus extraordinarul poet Stelaru, despre care din păcate se vorbeşte tot mai puţin şi mai pe şoptite” (p.334). În 1998, autorul publică în revista Art Plus din Novi Sad „un fragment dintr-un text al lui Arghezi scris în 1962, la Belgrad. Maestrul era invitatul Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia şi se aflase câteva zile, în compania lui Vasko Popa, iar onorurile care i-au fost făcute erau cu totul ieşite din comun; Arghezi, bunăoară, a călătorit la Dubrovnik cu « Trenul albastru », respectiv fabulosul tren prezidenţial” (p. 242).

Exemplele, de o plasticitate adesea frapantă, atestă nu numai adânca înţelegere, ci şi vocaţia de a transpune literar reflexul creat de « lumina dispărută a unei lumi transparente şi fascinante », imaginea mitizată a satelor bănăţene de altădată, în care autorul regăseşte modelul arhetipal, purtător de specific şi valenţe culturale. Încrederea sa în acest tip de spiritualitate cvasi-arhaică („ Tradiţia nu ne trădează niciodată …”) vizează nivelul structural al formelor etnologice, capacitatea acestora de a deveni memorabile şi de a transmite, astfel, mesaje culturale inconfundabile – marcă a unei colectivităţi creatoare. Dacă „latino – americanii au făcut, din peisajul lor şi din amintiri, poveşti care au fascinat contemporaneitatea ”, în cazul românilor din Banatul sârbesc se constată că „Realismul nostru magic este modul specific al minoritarului de a rămâne, pentru o clipă, printre nenumăratele forme ale originilor transmisibile, chiar de ar fi acestea numai amintire şi imaginaţie” (p. 153).

În cele 400 de pagini ale cărţii, Slavco Almăjan analizează, din mai toate unghiurile posibile şi într-un mod cât se poate de convingător, unicitatea etno - culturală a minorităţii române din Banatul sârbesc în paradigma specificului creator din lumea contemporană, în care constanta spirituală încă mai constituie un reper al existenţei în diversitate.