În colecţia „Paradigme” a editurii Limes din Cluj-Napoca a apărut în 2007 volumul Răsfăţuri şi melancolii. Scriitori români din secolul XX de George Achim. Pe mai multe sute de pagini, autorul realizează un corpus de solide studii critice vizând fie orientări estetico-literare de referinţă precum Cercul de la Sibiu, fie scriitori care, prin opera lor, ilustrează un anumit tip de sensibilitate creatoare ce se pliază spiritului modern (Dan Botta, Radu Stanca, Emil Botta, A.E. Baconsky, Ion Pillat). În definirea modelului spiritual care îi apropie - cu toate particularităţile şi originalitatea lor – pe scriitorii menţionaţi şi încă alţii, se ia în considerare „primatul intelectului”, valabil, de exemplu, în cazul lui Dan Botta (ale cărui „alchimii subtile” se nasc „în retortele severe ale unei sensibilităţi care este net dominată de intelect” – p.53), dar şi al lui Ion Pillat (care îşi intelectualizează stările, sublimîndu-le într-un lirism „de răsfăţuri şi subţirimi”, în „desenul rafinat” al unei interiorităţi melancolice – p.383-384). Doi poeţi atât de diferiţi ca factură se regăsesc, aşadar, pe aceeaşi coordonată a poeticii moderne, cum bine ilustrează George Achim în demersul său critic.

O abordare aparte, cu multiple răsfrângeri în fixarea tipologiei artistice avute în vedere, este dedicată, cum spuneam, Cercului de la Sibiu, zonă din care iradiază, „precum altădată Junimea, o ideologie literară şi un spirit director în cultura română” (p.80). Grupare literară sau mişcare, acesta a generat, prin „excelenţa intelectuală şi eminenţa creatoare virtuală”, prin „talentul dublat de rigoare”, o şcoală – din păcate fără filiaţii ulterioare datorită ‹‹anormalităţii tragice a destinului istoric›› de după anii’50, când generaţia Cercului se va risipi dureros, urmărită de persecuţii şi privaţiuni pentru atitudinea antitotalitară a membrilor ei. În directă corespondenţă cu ideile lovinesciene – şi, implicit, maioresciene -, spiritul cerchist s-a afirmat, încă de la Scrisoarea manifest din 1943 către Eugen Lovinescu, prin „dezinhibare, talent, prodigiozitate intelectuală,spirit ludic, erudiţie şi fantezie” (p.146). Multe dintre atributele sale – opinează, cu îndreptăţire, G.A. – sunt exemplar întruchipate de Ion Negoiţescu, căruia autorul îi dedică o mare parte a acestui studiu, privind, cu maximă obiectivitate, datele unei personalităţi ce şi-a pus amprenta asupra grupării sibiene. Portretul este memorabil: „lecturi vaste şi bine dirijate înspre o finalitate de enciclopedism modern, educaţie ‹‹solidă››, cu principii uşor vetuste şi tabuuri severe, dar şi cu histrionisme exultante şi o nebănuită şi precoce apertură culturală (cu un perfect sincronism de mode şi gust) care desfiinţa provincia, în sens peiorativ, şi se racorda la un stream ideatic, nu numai mittel-european, ci chiar paneuropean” (p.85). Nu sunt ocolite, de altfel, nici exaltările legionare ale tânărului Negoiţescu, abandonate apoi de către acesta cu grea dezamăgire …

Opţiunile şi orientările sale programatice reflectă, însă, datele modelului intelectual cerchist care se structura printr-un „demers cultural de tip european, deschis şi sincron” (p.83). Chiar şi Lucian Blaga, în ciuda reticenţelor iniţiale, ajunge să citească din aforismele sale la o şedinţă a Cercului, vădind astfel o anumită înrâurire asupra acestei grupări pe care autorul acestei cărţi o consideră, pe deplin justificat, o ‹‹marcă spirituală, validă şi memorabilă››, „unul dintre nu foarte numeroasele branduri intelectuale pe care, în concertul internaţional de valori, cultura română le poate afişa orgolioasă” (p.156).

Ochiul criticului se îndreaptă apoi, cu adâncă pătrundere şi cu o argumentaţie pe măsură, spre orizonturile individual-creatoare de care aminteam. Dan Botta, poetul Eulaliilor, îşi fundamentează poetica pe „un clasicism de esenţă neoplatonică”, repudiază inspiraţia ca fiind „impură”, tinzând către „teritoriul eterat al poeziei pure, intelective”, dar îşi conturează o fizionomie creatoare de „neoromantic tumultuos, vibratil şi vizionar, umbros şi melancolic”. Radu Stanca, un alt ‹‹cerchist›› de referinţă, îşi bazează poetica pe Resurecţia baladei (ca reacţie la „secătuirea poeziei de substanţa sa lirică” datorită excesivei abstractizări), se dovedeşte „un spirit lucid şi laborios, mai degrabă stenic, de o mare cuprindere intelectuală” şi, în pofida bolii care îl macină, impune imaginea „mai degrabă expansiv solară” decât tragică, afirmând un spirit baladesc şi teatral, o lirică „a măştii sau a decorului”.

Nu departe de retorica ‹‹cerchistă›› este crepuscularul Emil Botta, de „un rafinament atent studiat, de forme obosite, preţios şi barochist, ieşit dintr-o îndelungă cizelare a expresiei, împinsă adeseori până la manieră şi un temperament artistic crepuscular, neguros şi înclinat spre melancolia neagră, extrovertit şi ceremonios histrionic” (p.281), cu „o retorică voit obscurizată” (p.294), în fine, „veşnicul şcolar al durerii, încruntat şi retoric” (p.330).

Şi la ‹‹hiperboreanul›› A. E. Baconsky este surprinsă „o tectonică sufletească foarte fină”, cu subtilă corespondenţă în „marile mişcări şi ritmuri ale lumii fenomenale şi monadice” (p.238). „Spirit al Nordului şi al purităţii luminii reci, al ritmurilor esenţiale”, pentru care „melancolia este consubstanţială cu Nordul şi starea septentrională a fiinţei”, acesta exprimă încă o ipostază a rostirii poetice „esenţializate şi sapienţiale”, a unei lirici trecute prin filtrul culturii, a unui rafinament artistic relevant chiar şi în ‹‹posteritatea sa literară››.

Certamente, dincolo de buna cunoaştere a perimetrului istorico-literar şi estetic investigat, George Achim afirmă un spirit critic de înălţime şi anvergură ideatică, de largă cuprindere a fenomenelor şi formelor creatoare neîndeajuns frecventate, asupra cărora insistă cu sensibilitate şi erudiţie.