Cu volumul Vieţile noastre şi vieţile altora (Editura „Brumar”, Timişoara, 2008), Niculina Oprea trece într-o linie a gravităţii poetice care se întrevedea încă din cărţile sale anterioare. Simpla notaţie de până acum capătă greutate, accente profund existenţiale structurează materia lirică, astfel încât căutării de sine i se preferă, într-un registru de simplificări necesare, starea interogativă, motivul incertitudinii, glosările pe marginea constatărilor angoasante. Poeta percepe nu numai întâmplările, ci şi sensul lor, astfel încât nu mai este sigură de ceea ce vede: „Cu atâtea oglinzi în jur/nu mai ştim/care suntem cei reali” (La cântatul cocoşilor). Priveşte dincolo de aparenţe şi descifrează adevăruri multă vreme ascunse sub „coaja vidului în care plutim”; descoperă că „veşnic e doar semnul întrebării”, iar „chipurile obiectelor/încep să intersecteze/noi dimensiuni”.

În această nouă viziune, „realitatea nu mai poartă ţinută de gală”, iluziile s-au cicatrizat, iar urmele lor se reflectă în memoria care „îşi devoră/globulele roşii”. Fragmentarismul îşi pune amprenta chiar şi asupra gândului care nu mai surprinde esenţe, ci hrăneşte o realitate onirică, somnambulă, dezarticulată endemic, ilogică „sub faldurile ei înflorate”, unde nici „Taina nu mai rămâne/cel mai frumos păcat” (Sora mea vitregă). Prezenţa auctorială, reflex al particularizării, apare sub forma singurătăţii „din ochiul bărbatului”, îmbrăţişările, ca şi „dorinţele sălbatice”, sunt tot mai schematice, au un substrat bolnav, sunt invadate de „spaima/celui care nu ştie/pe a cui blană se tolăneşte” (De simetriile dinţilor de lup). Marmota, păianjenul, şarpele, mielul blând, leoaica exprimă realitatea bizară a unui timp mineral care „acoperă viaţa aproximativă”. Ele reprezintă doar puţinele elemente din „ortografia bizară/a unui alfabet neştiut”, care mai ating conştiinţa poetică.

Şi totuşi, oricât de firave, şansele decriptării unor semnificaţii existenţiale sau ale eliberării de povara necunoscutului şi a incertitudinii atotstăpânitoare sunt puse pe seama Poetului, singurul care „îndepărtează cortina”, făcând astfel posibilă comunicarea. Însă devoalarea este sumară, schematică, aproape nerelevantă în plan artistic, poeta neadâncind extrapolarea metafizică. Convenţionalul („aceleaşi reguli de cerc”) „macină fiinţa”, iar „recele oglinzii” comprimă şi uniformizează, aplatizează trăirea din care încă nu s-a stins „amintirea unei dimineţi” sau în care mai foşneşte „pădurea copilăriei”.

Parcimoniozitatea mijloacelor de expresie şi universul foarte auster, aproape lipsit de consistenţă, de materialitate, imagistica la fel de severă i-au dus cu gândul, pe unii comentatori, la influenţa venită dinspre mari poeţi precum Trakl ori Celan. Tot ce se poate. Numai că Niculina Oprea încearcă mai degrabă să se autoconvingă de existenţa unor repere ordonatoare într-un areal interior dezagregat, supus unei dureroase şi ireversibile eroziuni. Din această postură nu se mai zăreşte largul cu infinite nelinişti, ci numai infima particulă în zbuciumul său trecător. De aici accentele pesimiste, resemnările damnate („torn cioburi mărunte/deasupra ţărânii care se întinde/ca o carapace uitată”), de aici viziunile sumbre („Cercul în care s-a înnoptat prea devreme/e temniţa privighetorii”) ori sentimentul predestinării la o viaţă plină de frustrări.

Se vorbeşte, în aceste poeme, de „inscripţiile făpturilor”, de „incinerarea memoriei” şi de litaniile care o însoţesc, de bufniţele care „spintecă disperarea”, de „unghiile fricii” ori „sinuciderea crinului regal” şi altele de acest fel care sugerează momentele unei crize de netrecut, de neînvins, care poate stârni un adevărat tsunami de „sunete şi imagini”. Dacă e să vorbim de un sens pragmatic, el se rezumă la intenţionalitatea fixării realului imediat într-un limbaj ce se scrie singur şi pe care poeta tânjeşte a-l vedea adaptat la stările sale, potrivit „ortografiei” propriei fiinţe.