Expresie a crizei eului poetic, secvenţială, austeră, aproape statică uneori, dar cu implozii neaşteptate, poezia lui Gheorghe Vidican din noul volum Mansarda cu vitralii (Editura Brumar, Timişoara, 2008) ilustrează efortul de sincronizare cu imediatul în care se regăsesc simbolurile unui parcurs existenţial grav afectat de noxele vieţii moderne. În notă personală, autorul reia astfel un demers foarte frecvent în lirica noastră de azi, adăugând accentul depersonalizării sub presiunea realului invaziv, a prozaismului tiranic ori a geometrizării sentimentelor.
De observat, însă, că deprinderea de sine nu presupune o iremediabilă pierdere sau pulverizare a identităţii, ci o regândire şi reaşezare a fiinţei poetice pe alte coordonate, în alt context de semnificaţii. Reţinut, ironic, subtil în aria unei inteligenţe a construirii discursului, G.D. încearcă să compenseze lipsa mişcării printr-o revitalizare/acutizare senzitivă în universul mecanicist descărnat pe care îl prezintă. Poemele sale trimit către un real necruţător de exact, populat de braţele asfaltului, dungile reflectorizante, devoratorii de exclusivitate, internet etc., unde mai apare câte un personaj neidentificat care tulbură umbra gleznelor cu o nouă teorie despre existenţă sau unde consumatorul de calculator devine un «dictator» care construieşte catedrale de ştiri (vezi: literele braille, rădăcinile iluziei).
Motivele dominante clepsidra, computerul reflectă lumea pur obiectuală, restrictivă şi distantă, resentimentară şi improprie comunicării cu sine un nou «pat al lui Procust» cu sofisticate angrenaje de ghilotinare sufletească. Clepsidra nu mai măsoară timpul, ci o anumită realitate care ia locul nisipului din ea, substituit cu firma înregistrată la camera de comerţ, instalaţia de iluminat, tramvaiul sau chiar fabrica de poeme. Pe marginea clepsidrei se preling iluzia, visul, imaginaţia, poezia (imaginaţia e o alunecare liberă/pe marginea clepsidrei/are existenţa plină de sensibilitate/şoaptele ei lucesc răcoros în nisipul/clătinat de susurul izvorului ...- Imaginaţia).
Această realitate evanescentă, trecută în subsidiar deoarece refuză geometrizarea, cuprinde, totodată, umbra, şoapta, fumul, singurătatea, prietenia, îndoiala, somnul, veghea, copilăria etc. Tot ce ţine de interioritate şi exprimă eul tinde să devină o zonă interzisă, este rostit cu teama de a nu dezvălui taina fragilităţii (ne e frică de ecoul de ceară/al serii/soarele gata să aprindă copacii/îşi găseşte umbra tremurând/într-o pânză de paianjen/de teama neintegrării în uniunea europeană/un poet anonim străluceşte în revistele literare poet anonim), în vreme de calculatorul expediază la post-restant/iluzia fericirii (dincolo de porţi). În această democraţie/părăsită de ordinea lucrurilor, în care copacul şi-a abandonat umbra/la marginea râului (p. 75) şi se construiesc autostrăzi pe caleea lactee (p. 41), doar omul concret nu se pierde pe sine, pentru că el nu există dincolo de sine: femeia de serviciu de la grădiniţă/are râsul cât cupola circului/sunt fericite furnicile ce mărşăluiesc/prin privirea copilului plină de principii/nimeni nu o poate opri pe femeia de serviciu/de la grădiniţă/să desfacă amurgul ca pe un ceasornic/mai apoi să-l împartă de jucării copiilor (
***, p. 79).
Poezia lui Gheorghe Vidican refuză verbiajul şi concentrează astfel un câmp semantic destul de întins, cultivă ambiguitatea până la criptic şi preferă viziunile scurte şi surprinzătoare, decât metafora căutată: un fruct îşi devoră imaginea, se prelinge nimicul sub formă de izvor, femeia aruncă marea pe geam, focul coboară în oasele orizontului, astăzi e duminică/se odihneşte liniştea etc. Prin vitraliile mansardei sale, ca într-o oglindă neînşelătoare, se zăreşte absurdul urmuzian (azi-noapte s-au sinucis trei felinare), se reflectă realul sufocant şi se vede destrămarea fiinţei.
Dincolo de contemplaţie, însă, crezul poetic prefigurează idealul asumării unui sens profund uman al regăsirii de sine prin comuniune cu universul simplu, elementar: eu ar trebui să exist/în fiecare suferinţă/în fiecare ecou/în fiecare răsărit de soare/să rostesc lucrurilor numele/femeilor umbra/... şi bineînţeles întâmplarea/să mângâie sărutul iubitei/eu ar trebui să exist/împreună cu mine ... (