Intitulat, cu lăudabilă modestie, Mic dicţionar enciclopedic al capodoperelor literaturii universale (Editura Mondero, Bucureşti, 2007) de Smaranda Cosmin, volumul la care mă refer are, fără îndoială, meritul de a lărgi perspectiva asupra universalităţii valorilor literare, din cea mai îndepărtată vechime până în contemporaneitate.

Cum bine observă Dan Grigorescu, prefaţatorul acestei ediţii, autoarea are „orizontul de informaţie şi capacitatea de a observa înţelesurile operelor discutate”, fapt ce-i îngăduie „să ajungă la o concluzie în spiritul sintezelor pe care îl vădeşte, în ansamblu, cartea ei”. Mai mult decât atât, cunoscutul analist consideră că autoarea „nu a făcut concesii, nu a confundat valoarea literară cu succesul comercial: scrierile menţionate şi discutate de ea aparţin, fără excepţie, categoriei operelor de reală însemnătate estetică”.

După sesizarea inerentelor lacune de selecţie într-o atât de vastă cuprindere, putem subscrie fără rezerve unei asemenea opinii, cu aprecierea că în alcătuirea sumarului prevalează criteriul performanţei/idealităţii artistice şi nicidecum acela al „gloriilor efemere şi adesea <contrariante>, construite de postere, reclamă, radio, premii literare, emisiuni T.V., adaptări cinematografice” – care ar corespunde, mai nou, conceptului de best-seller. Chiar şi ordinea preferenţială este exclusă, operele fiind prezentate alfabetic, astfel încât şansele obiectivizării critice cresc proporţional.

Maxima concentrare a materiei informaţionale – summum de erudiţie şi aplecare cărturărească – se asociază în mod fericit cu expunerea eseistică din care se desprind viziunea proprie, accentul de referinţă al autoarei, opţiunea şi motivaţiile acesteia. Consecventă principiului multum in parvum, Smaranda Cosmin ne oferă un model cartezian de prezentare, fără a pierde din vedere nimic din ceea ce trebuia spus despre autor, operă, conţinut, impact şi importanţă. Astfel, Rime de Michelangelo beneficiază de atenţia cuvenită unei opere majore chiar şi pe un spaţiu foarte restrâns: anii de viaţă ai autorului, locul şi data primei ediţii complete (Franţa, 1863), cuprins („302 texte lirice – madrigale, sonete, capitole (poezie în terţă rimă)”), sursa de inspiraţie, stilul („platonic – petrarchizant”), teme, însemnătate („O Sixtină lirică a marelui artist şi, prin aceasta, împlinire a condiţiei de uomo universale, arhetip şi ideal al Renaşterii”). La fel, în cazul Rime-lor lui Dante etc.

Din marele concert al valorilor literaturii universale sunt extrase „partiturile” care ilustrează în cel mai înalt grad „autonomia operei în contextul universalităţii şi al audienţei în spaţiul cultural românesc” – de la Iliada lui Homer (sec.VIII î.C.), care „celebrează naşterea literaturii universale”, până la, să zicem, Insuportabila uşurinţă a fiinţei de Milan Kundera (Paris, 1984), care exprimă „ambiguitatea sentimentului, trăit ca aventură a imponderabilităţii fiinţei umane”, sau de la sumeriana Epopee a lui Ghilgameş (sec.VII î.C.) până la Faust de Goethe (1834), „poem tragic-înălţător al condiţiei umane” ori Împăratul muştelor (1954) de William Golding, „operă clasică a literaturii engleze”, „cutremurătoare parabolă despre caracterul malign şi coruptibil al naturii umane”. Antic sau modern, fiecare autor este privit prin grila originalităţii creatoare, a noutăţii pe care o aduce opera sa, uneori în contradicţie cu opinia contemporanilor. Sunt foarte puţini cei care au întrunit consensul în epoca lor, precum Walt Whitman cu Fire de iarbă, impus prin „forţa vitală a viziunii panteiste” şi care „Până la moartea poetului, a apărut în nouă ediţii succesive din 1855 (Brooklyn) până în 1892 (Philadelphia),cu adăugiri succesive ”; Rainer Maria Rilke, „poet devenit, încă din viaţă, obiectul unui cult“ şi ale cărui Elegii duineze (Paris, 1923) „ s-au bucurat de o extremă preţuire în confuzia agresivă a liricii interbelice”; Mihail Şolohov cu Donul liniştit (1928-1940), „amplă frescă realistă”, primită cu entuziasm şi comparată de critică cu „Război şi pace” de Tolstoi.

Prin definiţie, capodopera desăvârşeşte ceva sau marchează un nou început. În această categorie intră scrieri programatice ca Balade lirice de W.Wordsworth şi S.Coleridge (1798), care, în celebra Prefaţă la ediţia a II-a, din 1802, conturează o nouă artă poetică şi constituie manifestul romantismului englez, propunând ruptura cu limbajul poetic tradiţional; romanul Camera roşie de August Strindberg, apărut în 1879 la Stockholm, care „ a inaugurat naturalismul”, punând capăt romantismului în literatura suedeză; Corbul de Edgar Allan Poe (1827), „cea mai prestigioasă ilustrare a principiilor poeşti referitoare la prozodie şi arta compoziţiei”; Albatrosul lui Baudelaire (1859) „nu reprezintă doar capodopera liricii baudelairiene, ci una dintre definiţiile arhetipale ale poetului”; în Germinal de Zola (1885) proletariatul devine pentru prima oară materie epică; Manifestul futurismului (1909) cuprinde textele programatice ale lui Marinetti; în romanul America de Franz Kafka (1927), publicat postum, se întrevăd marile teme ulterioare – „inadaptabilitatea, absurdul şi ostilitatea existenţei, exerciţiul umilinţei şi al pedepsei iraţionale”; poemul Artă poetică de Paul Verlaine (1884) reprezintă „manifestul simbolismului francez” iar Ovidiu, în Arta iubirii, oferă un spectaculos „manual erotic” reverberând în textele medievale, ş.a.m.d.

Unicitatea, ca trăsătură distinctivă a capodoperei, se impune în cazul unor mari opere precum nuvela Bătrânul şi marea de Hemingway („excelentă metaforă a existenţei, concepută ca aventură epuizantă, al cărei trofeu e ceea ce rămâne după festinul prădătorilor”), Comedia umană de Balzac, Divina commedia de Dante, Don Quijote de Cervantes, mai toate piesele lui Shakespeare, etc., etc., iar singularitatea însoţeşte biografia creatoare, ca în cazul Doamnei Bovary de Flaubert, care, în 1857, „a suscitat scandal la apariţie”, când Saint-Beuve „i-a reproşat o excesivă preţiozitate stilistică”, Baudelaire i-a apreciat „modernitatea crucială”, Zola considerându-l „capodopera romanului naturalist”, iar mai târziu fiind contestat de Sartre.

Pe cât de impecabile în formă, prezentările destăinuie, totodată, o rafinată percepţie a stărilor subtil-generatoare de valori creatoare: scrierea Cântul Fratelui Soare, Laudă a Sfântului Francisc de Assisi, din sec.XIII, este inedită prin „surprinzătoarea bucurie a împărtăşirii cu simbolurile lumii şi prospeţimea imaginilor, percepute cu adoraţia unui suflet intens şi umil, pătruns de sacralitatea graţiei” . (p.62).

Nu lipsesc nici marii poeţi, din antichitate până la modernii T.S. Eliot (Miercurea cenuşii, din 1930, este o referinţă a liricii sec.XX), Stefan George, Sylvia Plath, Apollinaire, R.Frost, Hölderlin, Kavafis, Mallarmé, Pessoa, Petöfi, Marina Ţvetaeva etc.

În totul, cartea este o remarcabilă sinteză enciclopedică, mult prea necesară în complexa realitate culturală de azi!