Fără a fi clamoroasă, evitând spectacularul facil spre a câştiga în esenţă, poezia lui Mircea Petean se prezintă într-o nouă ipostază prin volumul Câmp minat (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Atenţia poetului se îndreaptă, acum, spre „câmpul minat” al poieticii, încercând a desluşi/explica fiinţa Poemei, a pătrunde misterul cuvintelor. Prin demersul cunoaşterii, acesta descoperă că, de fapt, «Templul Literaturii» nu este aşa cum pare privit de departe, ci se aseamănă, în multe privinţe, grajdurilor lui Augias prin imixtiunea eterogenului, a falsului şi a imposturii: „ca fulgerată se umple curtea neasemuitului Domeniu / al Literelor / de mârţoage care de care mai dichisite / hrănite cu jar / încălecate de jochei fercheşi / în acelaşi timp antrenori sportivi şi grăjdari” (Pariind pe gonacii imberbi). Fireşte că, dintr-o asemenea perspectivă, „florile miros a zădărnicie”, iar „muza are veşnic faţa plânsă”.

Ca reflex metaliterar, peisajul este populat de „personaje” de referinţă ca Poetul, Textul, Poema, Muza, cu toate conotaţiile de natură livrescă. Mai mult decât atât, „Poema şi Muza nu încetează să se hărţuiască”, „omul-de-hârtie-cu-coperţi-de-carton” umple toate spărturile din „zidul grădinii raiului” cu cărţile sale, întruchiparea proteică a deşănţării e scărpinată pe guşă de poeţi „cu rândul sau la grămadă” şi i se aduce „în chip de ofrandă / câte o cenaclistă îmbătrânită în rele”. Ca semn al desuetudinii universale, al potopului apocaliptic, chiar şi „ultimul om dispare îngropat într-o carte deschisă” (p.31).

Fuga de platitudine, de banal şi de locul comun îl conduce pe Mircea Petean la o atitudine programatică, în răspărul modelelor mai mult sau mai puţin textualiste, dacă nu chiar păşuniste: „nu voi scrie nimic autocompătimitor / precum pitorescul lăudător al pătrunjelului / salatei mărarului verde” (Hrube şi unghere). Retorismul gol, ca şi expresia ternă, fără semnificaţie, îi repugnă în aceeaşi măsură în care surprinde «spectacolul» grotesc, diformităţile şi disonanţele lumii adiacente. În sens polemic, el se dezice de „Vaca patriarhală” din grajdul „vast ca amfiteatrul Universităţii” în a cărui iesle năruită „albeau oasele vrednicului nostru văcar”, unde se păstrează încă intact „lanţul – din fier cromat” şi se mai văd urmele ei de copite în formă de cruce … În aceeaşi linie se situează „Scroafa comunistă”, care „fusese mamă eroină şi se bucurase / de toate avantajele ce decurg din aceasta / chiar dacă îndurase foamea şi setea”, încât „după 15 ani de la Marea Lovitură / lumea e plină de purceii ei”. Compromisul Poetului este unul de conjunctură şi unul familial: „ascunde-i degrabă să nu-i vadă mă-ta – bubuie / cuvintele Tatălui / în urechile Poetului / cu gesturi de somnambul acesta îi vâră pe toţi / unsprezece / într-un sac de plastic şi se duce cu ei în marginea / grădinii / acolo îi iartă – hrană pentru câini” (p. 36 - 37). Paternalismul ieftin acoperă, de fapt, o veritabilă dramă istorică, spre care autorul priveşte când hâtru, când ironic, făcând haz de necaz şi devoalând o realitate aburoasă, volatilă, ce cuprinde şi existenţa creatoare: „scrie dragul moşului scrie / scrie dar nu te pripi / nu te grăbi să dai la tipar / numai aşa putea-vei amâna doar amâna ruşinea / unui comentar anonim / semnat de-un cronicar / care face slalom pe-un munte de texte / acoperit de veşnice zăpezi” (Şi de entuziasm … textul se alese).

Viziunea parabolică transpare, însă, cu maximă tensiune într-un poem intitulat Voilŕ , dedicat (deloc întâmplător!) lui Ion Simuţ, confrate de întâmplări literare. Gravitatea rilkeeană este convertită aici într-o ironie tristă: „la ce bun poeţii mai ales în vremuri de post - / postdecembriste / postideologice postdemocratice postmoderne post -”. Răspunsul bătrânului orator devine o diatribă acidă la adresa pragmatismului / consumismului / utilitarismului curent care ucide, odată cu lirismul, ceea ce este viu: „eu cred c-ar trebui puşi să facă şi ei realmente ceva / să reproducă bunuri folositoare tuturor iar nu texte / care nu trebuie nimănui”. Imaginea finală a eu-lui care contemplă „un fag prăbuşit între ferigi”, în locul căruia reizbucneşte din străfunduri preistoria cu întunericul ei („se sparg timpane se despică ţeste / prin crăpături noaptea pătrunde adânc în creieri”) prezintă, de fapt, riscul ilogismului, al fracturării naturii umane sufocate de propriu-i discurs golit de sens, al decăderii spiritului în derizoriul faţă de care Poetul nu poate decât să rămână tăcut („Poetul nostru tace şi bea, bea şi tace…”). Rostul său – al Poetului – este mereu acelaşi: de a ispăşi „pentru toate crimele şi fărădelegile alor săi”, pentru „o vină care nu-i aparţine”. Pre-textul unei asemenea ipostaze este chiar Cartea ca legământ necondiţionat cu tot ceea ce îi aduce, în cele din urmă, suferinţa: „dar ce-i o carte dacă nu o îmbrăţişare / îmbrăţişezi o lume întreagă şi pe fiecare cetitor în parte / cu o carte iar el prietenul fals fuge …” (Despărţirea de maestru). Aceasta este, în fond, alternativa pentru care optează poetul.