Pornind, evident, de la ideea că poezia conferă durată existenţei, Florin Costinescu şi-a intitulat foarte sugestiv antologia lirică: Secunda eternă (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2008). Volumul reflectă un parcurs poetic definitoriu pentru autor, aici regăsindu-se mai toate inflexiunile liricii sale, de la naturismul luminos al începutului, până la reflexivitatea şi accentele elegiace de mai târziu.

Sub acoperişul blagian („Începe-ne, timp, de la mare / trupul prin care urcăm/ şi unge-l nesfârşit şi adânc/ ca un vers din Lancrăm” – Vers din Lancrăm), poetul are viziunea naşterii cuvântului, dezvoltând o imagistică puternic metaforizată pe tema misterului vorbirii: „Flămândă, gura îl primi, visându-l,/ fruct diafan, cu sâmburii-n formare./ Se lumină! Fusese plâns cuvântul,/ cuvântul care mistuie şi doare” (Naşterea cuvântului). Simbolistica semnifică un univers agrest: „apă curgătoare”, „câmp”, fluturi, iarbă, „lan de grâu”, „veşnicie”, „boabe de rouă”, „lumină”, „păsări”, „răsărit de soare”, „descântec” etc. Starea de meditaţie îşi are semnele benefice; poetul vede „urmele subţiri ale păsărilor”, „singurătatea fumului”, „reculegerea vântului”, contemplând astfel un peisaj interior erodat de sentimentul trecerii şi al fragilităţii. Poemele respiră larg, exprimă un conţinut sufletesc de intensă trăire, concentrat în secvenţe memorabile: „stau nemişcat de teamă să nu se clatine adâncul lucrurilor”; „în întuneric, ca fluturii, anii/ între ei se lovesc – fugă şi rană”; „un om tăieşte încă în gândul altui om” ; „în piaţa mare a oraşului”, din când în când, „prinde viaţă o statuie”. Poezia este asemuită cu „taina florii” prin care „trec albine”, iar „Lumina începutului însuşi şi ochii poetului căutând-o întru această spunere” reprezintă „unica şansă de a locui/ în cristalul unui sentiment”.

Alteori, în versuri se adună ecourile trist-învăluitoare ale unor adânci melancolii şi regrete ce transpar, după îndelungi decantări, prin ceaţa fiinţei trecătoare: „E timp de umbră vinovată/ e vreme gri ca de nisip,/ ceva stă pururea să cadă,/ ceva îşi caută alt chip” (Umbra vinovată). Se remarcă, totodată, linia delicată a desenului liric, înclinaţia reflexivă („Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,/ pentru pământul care în palma lui mă ţine?”), dar şi frăgezimea, suavitatea din picturalele Finaluri de sonete, unde, spre exemplu, ochii mult invocatei Maria sunt asemenea unor catedrale zugrăvite de maeştrii penelului („În fiecare clipă în ochii tăi Da Vinci/ pictează încă bolţi cu subţiratici sfinţi...”). Se poate vorbi chiar de o tentă bizantină în aceste catrene care devoalează frumuseţi statuare, găsind un „nimb ceresc” în cele „adânc terestre” şi dezvăluind reflexele bucuriei uitate sub faldurile aşteptării, ale bucuriei care se cere intuită şi descoperită precum superbia corintică: „Tu nu-ţi strigi bucuria, mă laşi să o presimt,/ şi-atunci o panoramă a mării mă răsfaţă, / şi un alai de aripi, şi-un fastuos Corint/ ieşind din grea uitare, uimit, la suprafaţă...” (Tu nu-ţi strigi bucuria ...). Finaluri-le ...sunt, de altfel, graţioase omagii, cantilene închinate feminităţii, statorniciei iubirii, casei încăpătoare „ca spaţiul unui gând”, doar cu ferestre şi „coperiş de stele”, fără alte zidiri împrejur decât trăinicia legămintelor sufleteşti. Citim, în acest sens, atitudinea romantică în interferenţă cu idealul clasic, sub zodia unui echilibru de dorit şi de salutat în poezia modernă. Pledoaria pentru armonie este ilustrată în cadenţe memorabile, cum ar fi versurile poemului Rămâi ne-înduplecată...: „Rămâi ne-înduplecată în tot ce crezi şi speri,/ pădure fii când astfel ţi-a poruncit menirea,/ nu te-nsoţi vreodată la drum cu Nicăieri,/ ce nu dezlegi cu vorba, pătrunzi adânc cu firea...//O, adevărul florii cu care te-nvecini/ nu este în corolă, ci jos în rădăcini...”

Florin Costinescu este, metaforic, un asediator al ingenuităţii, al naturalului, în bună descendenţă argheziană, cum în acest „Râu de maci”: „Nu ne fie de deochi,/ vara ne priveşte-n ochi/ şi în iarba lor cerească/ drumul dă la cerbi, să pască”. În fluxul memoriei afective, „profeţii minciunii” nu-şi mai pot lăsa urmele, se prind în cenuşa care „nu-şi mai aduce aminte”, în „nimicul” acaparator din care se salvează doar speranţa „având silueta florii soarelui”.

Poezia lui Florin Costinescu trebuie recitită spre a-şi putea pune în valoare adevăratele virtuţi. Cu alte cuvinte, ea rezonează cu fiecare nouă lectură, se conturează treptat, nu este frapantă, ci persistentă, insinuându-se discret şi oferind o şansă ieşirii spre luminozitate. În 1988, Romul Munteanu îl definea pe poet ca pe un „nostalgic şi ironic, erotic şi reflexiv, naturist şi urban”, cu „o imaginaţie plasticizantă”, iar Simion Bărbulescu îl încadra mai apoi unui „tradiţionalism vitalist” şi unui „lirism confesiv-elegiac cu accente meditative”. Pe de altă parte, Eugen Negrici îl vede evoluând „într-o zonă a diafanului şi a reveriei”. Cred că poezia sa reprezintă o frumoasă pagină a liricii noastre contemporane, cu sensibile răsfrângeri în perimetrul sentimental al fiinţei, în partea de autentică vibraţie a sufletului nostru.