Poezie
de Florea Miu
Înger de împrumut
Aprinde puţin lumina , îi spun
îngerului meu păzitor
care numai noaptea apare.
Şi el aprinde, fără să vrea,
toate stelele.
Eu ştiu că doar una-i a mea
şi doar cu ea pot să văd
dar le las pe toate aprinse.
Trece o zi, şi încă o noapte,
şi iar mi se face dor să privesc...
Îmi chem din nou îngerul
însă el nu mai vine.
Mă cuprinde o frică teribilă
de mine, cel rămas fără păzitor
(Doamne, ce greu trebuie să-ţi fie şi ţie
fără nimeni pe lume !)
Mai există în mine un punct luminos,
însă e foarte departe,
mi-ar trebui o viaţă întreagă
şi nu pot merge până acolo pe jos
- m-aş pierde pe drum !-,
iar alt înger, să mă ia, nu cunosc.
Nu-mi rămâne decât să reaprind
speranţa deşartă
care luminează lumea aceasta.
Rime
Drumule, unde mă duci
de acum până atunci?!
Unde, drumule, m-ai dus
de nu văd nimic în sus?!
Numai ape şi ninsori
îmi îneacă ochii-n zori.
Peste drumul meu de-acum
se aşterne un alt drum
şi mă tem, mă tem mereu
că acesta nu sunt eu
ci e firul de pământ
care mi-a intrat în gând!
Lied
Foşnea un paltin chiar deasupra mea
şi nu aveam cuvinte să-i răspund,
iar umbra lui în trupul meu clipea
ca picurii izvoarelor pe prund.
Priveam spre el dar nu puteam vorbi,
iar paltinul de sus foşnea, foşnea!
Eram un anotimp în plină zi
şi gândul meu în frunza lui bătea.
Foşneşte-n mine paltinul nebun
cât la un loc toţi arborii de lut.
Cereasca lui foşnire o adun
în amintirea frunzei ce-a căzut.
Fără sfârşit
Drumurile mele călătoresc sigure
pe unde am fost sau
pe unde voiam să ajung.
Se-ntorc obosite în mine
şi-mi povestesc ce-au văzut
în pădurea nebună sau dincolo
de câmpia cu stele.
S-au oprit lângă copilul din vis
şi au privit până-n mine...
Ce întrebări să mai pună când totul s-a spus?!
(Unul spre altul ne-ntoarcem
în aceeaşi uimire
de final, de-nceput...
Şi mâinile ni se unesc
pentru încă o viaţă
retrăită în gând
-cum arborii mereu reînvie,
cum izvoare secate
reizbucnesc din nisip!)
Unele drumuri s-au frânt
ori au intrat în pământ,
altele rătăcesc şi acum
prin ţara de fum
a tristelor mele himere.
Multe drumuri au devenit întrebări:
semne de trecere, pe unde
mai sper să ajung uneori!...
Altă lume
Categoric, lumea asta nu mi se potriveşte.
Am atâtea absenţe, încât
voi fi exmatriculat din ea
în curând.
Sunt ca o pasăre în furtună
sau ca un evadat imposibil de prins
dar niciodată liber...
Mă întâlnesc cu mine însumi
pe ascuns
şi tot mai rar
simt gustul nefiresc al fericirii...
Categoric, nu mi se potriveşte nimic-
neliniştea mea nu încape
în nici un tipar.
Iau lucrurile numai în grav.
Locuieşte în mine o fiinţă ciudată
şi de neînţeles
pentru care visele sfârşesc pe eşafod
iar primăvara e tristă.
Chiar şi norii s-au deplasat
în partea încă nedescoperită
a sufletului meu.
Nu mi se mai potriveşte nici iarba
căreia îi închinam altădată poeme.
Sentimentele nu mă mai încap.
Eu nu mă mai potrivesc mie însumi:
mi-ar trebui altă lume!
Pagina aurie
Port cu mine mereu
o foaie îngălbenită şi goală
pentru însemnări de tot felul.
Aştept.
Întreb.
Recunosc....
Nu mă surprinde nimic.
Între timp
unii devin mecanici de locomotivă,
alţii bancheri,
ori, în situaţii disperate,
şomeri.
Eu stau pe marginea focului
şi privesc
păsările fără aripi cum zboară,
iar lacrimile îmi cad
sub formă de diamante
în pagina aurie...
Stau lângă pagina de cristal,
de nisip,
căreia nu i se văd marginile !
Privind în golul dintre întâmplări !
Cel fără vină
Adună paşii pe care ceilalţi
îi pierd
spunând că merg înainte.
Priveşte în gol
unde alţii se mişcă
încercând să culeagă boabele de nisip,
iar unde nu este nimic
el vede adevărate grădini.
Îl cunosc până şi fluturii,
iar vrăbiile
îl aşteaptă în poartă.
Din casa lui până în somnul de obşte
calcă pe lumina înaltă.
Pentru toate câte-au fost,
pentru cele fără rost
pune gândul adăpost.
Nu bea apă din căni aurite,
ci din clare izvoare -
iar în pământul negru de sub arbori
se scutură de nori şi înserare.
Nu este el de vină că-l umbresc
arbuştii de sub lemnul lui ceresc.
Nu este vinovat că s-a-nălţat
prin aerul străluminat,
prin aerul străluminat...
Adună într-o lacrimă risipa
în care se topeşte, cu mirare,
clipa.
Samurai
Vede cu împotrivirile
până în ceilalţi,
vede prin cele fără înţeles,
vede prin cele care nu mai sînt....
Îşi întoarce sufletul pe dos
în căutare de drumuri,
el însuşi fiind de prisos.
Are de îndreptat nişte nori
care s-au aşezat foarte strâmb
pe inima sa
chiar în partea unde niciodată
nu plouă.
Privirile lui răscolesc
necunoscutul
în aşteptare bolnavă.
Îşi ascultă uitarea
pe care zid o va face
între întâmplări.
Vede cu aerul,
cu apa şi focul el vede
orice cuvânt prăbuşindu-se.
El însuşi devine
o tristă vedere.
Din apus în fapt de zi,
orbii vor călători
chiar prin ochii lui pustii!
Renovare
Viaţa asta e ca o haină peticită
mereu o cârpesc şi ea
se rupe întruna.
Odată ce am îmbrăcat-o
nu o mai pot schimba,
se lipeşte de mine
precum cămaşa lui Nessus
tot mai subţire pe dinafară
şi tot mai grea înăuntru.
M-am hotărât
să o duc, totuşi, la un croitor
să-i pună o căptuşeală ca lumea,
din stele, din nori,
din ce o avea el la îndemână,
şi el mi-a spus să-i adaug
umbra unui copac
mai rezistentă decât cuvintele
pe care le foloseam înainte.
Mi-am dat seama mult prea târziu
că nu făceam decât să unesc
golurile,
fără să mai găsesc firele destrămate
din conturul iniţial.
Renovez, mereu şi mereu,
ceea ce se pierde în mine
definitiv.
Din peisaj
Pe-aici nu trece nici măcar un gând.
S-au risipit cu toate în pământ.
Nu bate vântul, ploile au stat
în depărtarea care s-a lăsat.
E un ţinut de nopţi şi înstelări
prin care curge somnul uneori.
Pe firul dintre umbră şi lumină
au îngheţat toţi merii din grădină.
Iar drumul printre pomi, de altădată,
s-a-ntors în iarba zilei, sfărâmată.
Doar urme mai răsar din veac în veac
spre neuitarea locului sărac.
Un arbore cu stele-n el, de var,
se-nalţă peste câmpul solitar.
În plânsul lui subţire şi tăcut
chiar Dumnezeu a plâns la început.
|