Prin noul său volum de versuri, Monede cu portretul meu (Editura “Pământul”, Piteşti, 2009), premiat la prima ediţie, din anul trecut, a Concursului naţional „Literatura modernă”, Mircea Bârsilă reafirmă un program poetic şi o viziune care l-au proiectat deja într-un unghi luminos al liricii noastre contemporane. Modalitatea originală de a face să vibreze iarăşi un segment de limbaj ce părea secătuit de semnificaţii este adecvată lucrării de restituire a celor mai adânci şi perene straturi de trăire.

Prin urmare, poemul este fântâna spre existenţa profundă de unde sunt extrase singurătatea, visul, întrebările, spaimele şi celelalte de când lumea. Ceea ce trăieşte omul arhaic se regăseşte şi la omul modern bântuit de furtuna consumist-obiectuală, creator al frunzei artificiale, dar supus aceloraşi stări obsesive sub aceeaşi imensitate cerească născătoare de necunoscut.

Înţelesul - dacă este - se lasă abia bănuit, iar în această arie de mister stau gândurile poetului decis să desluşească întrepătrunderea dintre real şi oniric, dintre certitudine şi părere, să surprindă ceva din acest transfer din nevăzut în cuvinte („şi întrebările, întrebările şi spaimele/ce alunecă din visele tulburi în cuvinte”).

Poetul se ocupă, aşadar, cu descifrarea sensurilor ascunse ale Fiinţei, pe care aceasta le păstrează nealterate în adâncul său şi le face vizibile uneori prin limbaj, în cuvintele ce exprimă, fragmentar, identitatea, devenind vii, inconfundabile în rostul comunicării. Poemul este moneda care poartă efigia autorului, ipostazele fiinţării acestuia, faţetele unui miracol de necuprins în care locuim şi care ne locuieşte. Prin această “„ereastră” pot fi privite neliniştile dinlăuntru, stările ce definesc vieţuirea, precum apăsătoarea singurătate: „Singurătatea – adevărata singurătate – începe/abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă/prin apartamentul cu trei camere. Îi duci iarbă/într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada/emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne/cu vârful plesnit/ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu” (domnul administrator). Poetul însuşi se autodenumeşte, într-o elegie, „o fântână fără cumpănă, fără ciutură, fără sens”, cum în altele „un copac şi între ramurile mele ciripeşte,/ insistent ca un scatiu, soarele” sau, metaliterar, „un text prost redactat, plin de greşeli”, un actant care încearcă „să decupez(e) cu ferestrăul de mână/o firidă cât o cutie de pantofi în misterul înconjurător” (o firidă cât o cutie de pantofi). O anumită ancestralitate generează acest tip de lirism („mi-am ascuns într-o scorbură/amintirile de dinainte de a mă fi născut”), de o modernitate, totuşi, frapantă – în evidentă discrepanţă cu efemera modă literară pe care arta veritabilă o refuză: „un obiect oarecare în mâinile unor cumpărători lipsiţi de fineţe/ poate că mulţi dintre voi, iubiţi cetitori,/ nu m-aţi văzut decât în vechi tablouri cinegetice/ se tunde iarba, se coseşte fânul – e vară/ în anumite momente, în aer, se dă o luptă între două libelule,/ şi ciufii ţipând în amurg...” (vechi tablouri cinegetice). Mai mult decât atât, în „închipuirea” poetică se produce chiar o „răzmeriţă chtonică”, o răzvrătire contra formelor superficiale şi caduce („gata, simpatice poezii, cu fustiţele voastre scurte/şi cu blugii tăiaţi”). În opoziţie cu acestea se află peisajele interioare cu suport reflexiv, în jurul cărora se structurează un univers poetic straniu ca şi lumea oglindită în el precum cerul într-o picătură de rouă. Este, în esenţă, o lume agrestă, de începuturi, de o simplitate ameţitoare, pe care Mircea Bârsilă o percepe cu mare sensibilitate şi o transfigurează magistral în poemele acestui volum. Ultrasenzitiv, poetul vede „ţipetele cocorilor” ca pe „singurele haine ce mi s-ar fi potrivit/cum oscilam între surpare şi înălţarea la ceruri” (ţipetele cocorilor); vede cum „cineva a dat foc norilor”, cum „întâmplător/a început să-mi curgă nisip dintr-un deget...”, cum din păstăi „ au căzut toate lacrimile” sau cum „ în fiecare vară ploile/ se operează de rinichi, în străinătate”... Viziunile sale sunt copleşitoare, dacă amintim, spre exemplu, poemul lacrimi scoase cu aţa, care trece în revistă „rezervele naţionale de lacrimi”, în ideea că plânsetul omului urmează drumul rătăcitor al păsării”, conturând „ o lume unde se plânge cu mult mai mult de cât plouă”. Dintre toate felurile de „lacrimi ce nu se văd şi lacrimi ce nu se vor usca niciodată”, se detaşează imaginea hiperbolizată a „hohotului de plâns” din adolescenţă: „...A răsărit un copac – şi s-a făcut mare - din primul hohot de plâns pe care l-am îngropat în pământ,/ în adolescenţa mea tulbure, în pământul bătătorit/ din spatele casei natale”.

Remarcabilă este, totodată, revitalizarea unui bucolism de substanţă, pe linia Fundoianu, având ca susţinere priveliştile recurente în memoria afectivă („Aceste dealuri unde boii grei/duc în fiecare toamnă arătura-n vid”), ca şi subtila recuperare a pastelului („Se înserează: deasupra mării,/ sufletul meu ruginit. Marea şi somnul ce-l adoarme/pe apucate, asemenea păpuşilor de cârpe ale fetiţelor sărace/ şi triste”). Chemările boemei sunt şi ele prezente („O altă lume. E cu mult mai bine,/ în aceste locuri – ştiu – şi rele, şi regale./ La fel ca o caracatiţă îşi întinde spre mine/ fiecare crâşmă – braţele sale” – zecimale albastre), ca şi imboldul romantic de a reconverti realitatea în vis („Uneori, izbutesc să dau înapoi,/ la fel ca pe un ceas, realitatea, în vis,/ totul devine, aşadar, reversibil,/ cum anacronica bentiţă a maşinii de scris”– adâncuri marine).

Rareori apare câte o frunză pălită în acest uriaş copac de metafore (vezi stridenţe ca „sforăie luna” sau grohăie stelele”), dar altfel vegetaţia poetică rămâne intensă, fiind susţinută de o imaginaţie luxuriantă cu bogat substrat cultural şi de „străvechea credinţă/ în ascunsele puteri ale cuvintelor”.

Ca reacţie la gustul fad al „progresului”, poezia lui Mircea Bârsilă face să se audă din nou cântecul privighetorii fără a-şi pierde modernitatea, ba chiar situându-se într-o continuitate majoră a liricii noastre.