Poet, traducător şi eseist, de o admirabilă discreţie în viaţa publică dar cu atât mai adunat în sine, mai convingător, ca prezenţa spirituală, Ştefan Melancu ilustrează aria unui rafinament intelectual şi creator din ce în ce mai restrânsă astăzi. Volumul de versuri Elegiile toamnei (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009, Colecţia Poeţii Urbei) vădeşte îndelunga sedimentare şi decantare a materiei lirice până la forma cristalină de acum.
Dedublarea eului poetic din poemul Chipul dă sens acestei strădanii de limpezire artistică, de ieşire din echivoc şi sporire a necesarei ambiguităţi, prin eliminarea oricărei retorici. Textul devine, astfel, umbra gândului, conturul unui conţinut foarte complex pe care îl sugerează aceste poeme, prin care pot fi identificate cuvinte-sfinx, cuvinte-crepuscul, cuvinte-punct, cuvinte-rugă, a căror rostire are ca şi consecinţă să auzim tăcerea din ele!
Starea elegiacă este asemenea tăcerii din cuvinte, este ceea ce nu se poate rosti şi se exprimă în substantive tăcute, în ascunse tristeţi / ale cărnii sau în sfâşietoare întoarceri spre sinele pustiit: mă întorc în mine şi te tot număr / şi tot învăţ zarea în care aluneci / unde toţi zeii-au pierit - // acum când nu mai e loc / pentru niciunul când ne lipim viaţa / doar de neloc şi de netimp (p.64). Mai mult decât melancolia şi cântecul vârstelor, eul neîmpăcat sau resemnat resimte frigul bacovian al pierderii, al disoluţiei existenţiale: E frig în amândoi, cade curând iarna / şi-ncepem să ne uităm numele - // chipul nici pe atât, e o fantasmă chircită / în marea de amăgiri pe care o înghite / îngheţul din noi (p.65). De aici se întinde imperiul singurătăţii, unde Dumnezeu însuşi e un vârtej înfrigurat de timp / singur cu cerul lui (p. 65).
Risipire, pierdere, răstignire, înghet, înfrângere, uitare, absenţă, teamă, vinovăţie, prăbuşire şi mulţi alţi termeni de acest fel sugerează universul destrucţiei, al degradării fiinţei sub crusta de frunze şi arbori a realului efemer. Poemele, în această viziune, sunt expresia unei conştiinţe bântuite de furtuna devastatoare a îndoielii de sinele răscolit de spiritul interogativ (Cu totul cobori / în propriul tău trup), sunt semnul răzvrătirii fără obiect, fără reper, cu evident reflex în spaţiul disperării (Strigătul trupului iată reazemă / răzvrătirea / ascunsă în carnea ta). Aceleaşi elemente, însă, constituie suportul supravieţuirii în pustiul nefiindului, un veritabil obstacol faţă de disoluţie, cât să nu devenim puncte sub păsări / abstrase în zarea / de mâine.
Intrarea sub toamnă, primul ciclu al volumului, realizează tensiunea inexorabilei treceri în anotimpul desfrunzirii şi al rememorării lucide. De la Elegii întâmplătoare (cum se numea volumul din 1995), poetul ajunge la elegiile autocontemplării, iscate de constatarea dureroasă că înăuntrul fiinţei încă mai stau păsări neumblate încă, nezburate, de unde şi aerul de litanie al unor secvenţe: Ci uite la capătul zilei / ne aflăm / înfrigurat unul, înverzit altul / căzuţi în muguri de ieri // rugându-ne / să nu murim înainte de moarte / să nu ne desfrunzim - (p. 13). Invocarea fiinţei-pereche, frecventa folosire a pluralului, ca şi seria de portrete au rostul de a reanima şi oglindi o lume de aşteptări, aproape inertă, vidată de impulsurile iniţiale, precum cuvintele golite de suflet.
Celelalte două cicluri se intitulează Postscriptum I şi II, luându-şi ca repere simbolurile lui Ulise şi al Troiei, rămase eterne în memoria omenească prin spiritul vagant sau tragismul înfrîngerii. Parcurgerea acestui segment de trăire este un semn al asumării sensului, oricât de temerar sau de trist ar fi el: pământul va deveni coaja ta de fiinţă / cu care să-ţi înalţi oasele / descojite de aer - / aerul se va face nod / în gândul tău neumblat încă (p. 71).
Dincolo de sincope, de aerul tare al înălţimilor gândului, de maxima lor concentrare, poemele se subsumează vibraţiei autentice, atât de duios transpuse în motto-ul volumului: vară-toamnă strecurată-n frunze / lângă trupul nostru fără vreme - / floare de lumină şi de umbre / nu pleca n-apune nu te teme (Dintr-un gând amintit).