Sentimentul foarte intens al vidului existenţial îl conduce pe Dan Claudiu Dănişor la ideea şi speranţa salvării prin cuvinte, prin semnele spunerii care, în viziunea sa, ar putea umple golul pe care îl resimte fiinţa. Acesta este sensul noului său volum de poeme intitulat Urme în nimic (Editura Neverland, Bucureşti, 2009). O lume stranie, lipsită de orice mişcare – aşadar, inertă, inflexibilă, opacă – se reflectă într-o imagistică aridă, cu tonalităţi adesea terifiante, ale cărei elemente recurente sunt, între altele: vid, gol, cuburi de aer, nimic, strigăt veşted, ochi în lacrimi, toamna vorbei, flori în spasme, pasul meu teoretic, ochii tăi sonori, sunet în erecţie, schelet de zbor etc. Universul sugerat de aceşti termeni este cutreierat de umbre ale întruchipărilor hieratice care îl urmăresc pe poet, de obsesia nonsensului şi de tot ce se opune coagulării şi coerenţei. În consecinţă, eul poetic se regăseşte pe sine extrem de greu şi de rar, este într-o continuă pendulare la „poarta dintre clipele care-şi amintesc să treacă/ şi cele care au uitat” (p. 62). Privirea, sânul, coapsa, gândul, sentimentul, mersul suferă o inexplicabilă deplasare din tiparul firesc, astfel încât se pierd într-o lume evanescentă, fără contur (de ex.: „Mersul tău era atât de înspre mine,/ încât îşi devorase orice cărare” – p. 47). Cuvintele devin aria de referinţă în această absenţă şi imaterialitate resimţită apocaliptic, dar şi ele reflectă o existenţă falsă, caricaturală, schematică, neconcludentă şi îmbătrânită: „Ca nişte măşti de lucruri ce sunt,/ cuvintele mele au început să facă riduri” (Riduri). Inefabilul rostirii nu mai este ceva eteric, devoalant, ci semnifică fenomenul dramatic al unei noi geneze după destrămarea materiei („De din dosul surpării,/ izvorăşte un cuvânt/ care nu se acordează cu nici un lucru” – p.69). Cuvintele, în această viziune, se încarcă de o anumită materialitate, substituindu-se acesteia: „Ochii felinei/ fixaseră cuvântul ciută,/ care sângera/ la marginea unui câmp de verbe” (Carnagiu abstract). Cuvintele au chiar gust de fiinţă, „puţin putred,/ puţin şăgalnic,/ oricum asudat,/ ca tine” (p.51).

Poemele lui Dan Claudiu Dănişor stau sub aripa „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, de care îl apropie un nonconformism funciar şi căruia îi dedică Iarnă cu mare şi lupi, din care citez excelentul final: „Ce mare,/ vai, ce infinit de sare/ îmi linge tălpile-n mişcare/ la ţărm/ ştergându-mi orice urmă./ Mai curmă,/ Doamne, şi te curmă/ în doru-acesta de pe urmă”. Jocul de-a cuvintele este, de altfel, unul grav, care îl face să vadă cum „toate lucrurile/ au început să plângă” sau îl fixează într-o geometrie creatoare: „despic simetric/ firea mea de a fi:/ o parte e atât de trecută că se văd prin ea oase albite;/ alta e atât de viitoare că toate visurile mor” (Dorinţă). Spiritul ludic în care îşi construieşte multe dintre aceste «respirări» îl conduce fie spre o ironică tentă argheziană („Miroşi a mirare,/ acru,/ ca o lăsare la vatră”), fie, cum menţionam, către inconfundabilul timbru nichitastănescian („aerul dintre ochiul tău/ şi inima mea/ se mumifică brusc./ Sentimentele mele pocnesc”). În fine, o altă marcă este aceea a senzitivităţii, care temperează întrucâtva caducitatea trăirii, făcând ceva mai blândă clima pe continetul interior atât de arid: „Între noi aerul era moale ca o catifea/ albăstrită de ochiul tău/ şi brăzdată de privirea mea” (p.46).

Prin noul său volum de versuri, Dan Claudiu Dănişor se racordează la o sensibilitate a refluxului sentimental şi a penumbrei, desfrunzită de inflexiuni retorice discursive, în linia unui lirism de notaţie şi reflectare interioară.