O poezie structural antilirică, neînre-gimentată canoanelor estetice consacrate, scrie M. Duţescu (şi toată bucuria acelor ani trişti, Editura Cartea Românească, 2010), autor premiat la concursul pentru debut pe anul 2009 al editurii menţionate. Modelul – dacă poate fi numit aşa – îl constituie realitatea netrucată, sublimă şi derizorie în acelaşi timp, care se insinuează senzorial sau chiar bombardează simţurile încă neatinse de rutină. Infuzia de viaţă este atât de intensă, încât şi melancoliile au un sens vitalist, evocările degajă o «energie pozitivă» : „şi toată bucuria acelor ani trişti - / o lume închisă în care trăiam fericiţi / un oraş mic de câmpie / sute de cărţi citite pe nerăsuflate / împrumutate la schimb / relaţii şi obligaţii pentru John Fowles pentru / Noduri şi semne sau La lilieci / şi toată energia pozitivă pe care tatăl meu / o primea şi o răspândea la rândul său înzecit ... ” (şi toată bucuria acelor ani trişti). Pentru tânărul autor (care nu trebuie confundat cu poetul senior Mihai Duţescu din Craiova) poezia şi viaţa tind să se suprapună, le desparte doar un semiton pe portativul realului când exploziv, când banal, în suita de ipostaze trăite cu sau fără voie şi readuse la suprafaţă de memoria afectivă.

În fond, acest mod de a scrie exprimă nevoia de autentic, de normal şi simplitate, chiar dacă cele spuse au încărcătura lor de gravitate şi de dramatism. Există chiar un refuz al artificiului estetic, al oboselilor ce însoţesc exerciţiul liric în funcţie : „nu scriu poeme de criză / chiar noi ăştia suntem un poem live” (hybrid #3). Este repudiată falsa pudibonderie, sunt ocolite preţiozităţile şi orice altă încărcătură metaforică, se preferă expresia directă, concisă, care nu lasă loc interpretărilor şi echivocului. În această ordine/viziune/crez, tot ce este natural poate avea conotaţii poetice, poate constitui un prilej de regăsire emoţională dincolo de vulgaritatea şi rutina cotropitoare, asemenea unui „moment simplu / emoţionant şi intens / ca şi când ai bea dimineaţa apă din pumni” (postcard #6).

Este o poezie eliberată de servituţi, care se prezintă aşa cum este, fără a se farda în faţa oglinzii înaintea plecării de acasă; care îşi pune de o parte cravata şi costumul, preferând ţinuta lejeră, mişcările largi, dezinvolte, atitudinea detaşat-zeflemistă: „eram absent şi / întrutotul egal cu mine însumi/ trup şi suflet mi se rupea de orice” (postcard #5). Fără a fi ostentativă, această poezie se constituie în frondă faţă de mizeria şi prăfuiala comună, cărora le face cu ochiul ştrengăreşte, cu o impertinenţă care îi stă bine: „am 30 ani şi ador să mă joc cu aroganţa cuiva / într-un mod eficient şi subtil” (p.62). Pare că nimic nu-l poate clinti pe autor din această postură ironic-serioasă, deşi îndoielile nu lipsesc: „deseori pentru mine lucrurile sunt / exact opusul a ceea ce cred eu că sunt” (ibidem).

Paradoxal, acesta pune în paranteză lucrurile grave, cuprins fiind de „un sentiment foarte proaspăt de indiferenţă” (p.58). Autobiografismul excesiv, etalat cu atâta vigoare expresivă, dezvăluie un senzitiv melancolic care nu vrea să uite, dar nici nu se lasă copleşit de vibraţiile rememorării. Poeme precum septembrie sau nici în seara asta nici mâine ilustrează fuga de convenţional, nonconformismul, demistificarea şi refuzul inerţiei.

Acest semnificativ debut reflectă, simptomatic, tendinţa spre sincronizare cu sensibilitatea de acum şi de mâine – desigur, într-un efort creator constructiv, însă de o manieră mult mai verosimilă şi mai adecvată perceptiv noului orizont poetic.