Cu interogaţii de felul „Unde eşti risipitoareo? / Umbra ta ce casă locuieşte azi?” debutează volumul de versuri Viaţa ca un pseudonim de Alexandru Balog (Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2010). De altfel, mai toate poemele au marca atemporalităţii şi chiar exprimă aneantizarea – pierderea materialităţii („imaginezi neantul”). Prin ele se vede, parcă, nesfârşirea, prin care, misterios, alunecă viaţa: „viaţa ta ca viaţa mea / alunecă prin marile defilee / fără sfârşit, / ca nisipul irigând configuraţia / cifrei 8, orizontală” (Interogaţii). Repliat în umbra cuvintelor, cărora le acordă dreptul la existenţă în „această albă lumină a deşertului / - coala -”, poetul se reclamă „în ora de gheaţă” a „vieţii date spre întrebuinţare”, pentru a „traduce în limba E / melancolia, nostalgia, duioşia, regretul, / blândeţea” (Cum?). Este, criptic, „o limbă galactică”, un spaţiu al glacialităţii care se cere umanizat şi în care pot fi cuprinse cele vii, puse să „ardă” pe „rugul viu al inimii sale” – ale omului ca „statistică amnezică / Între chimie, fizică şi metafizică” (Omul-statistică). Sunt invocate, în ideea unei deschideri necesare, simbolurile de neşters ale unei lumi copleşite de propria-i falsitate: „Bacovia bătând în geam / cu o frunză de staniol” (Toamna).

Starea interogativă pune în evidenţă o interioritate zbuciumată, în al cărei reflux sentimental se descifrează o sensibilitate bântuită de îndoieli, indecizii, neîncredere: „Cine va răscumpăra cuvintele noastre? / Cui le împrumutăm? / Cum se întorc ele? / Încărcate de aur, / de rugină, / poate nimbate. / Cui împrumutăm cuvintele?” (Cui împrumutăm cuvintele?). Dizolvarea în anonimat, în realitatea strivitor-procustiană, este percepută atât de dramatic, încât doar numele mai poartă, simbolic, semnul identităţii: „Doar un nume se mai împotriveşte / celor ce se întâmplă spre tine. / Şi uneori nu mai eşti decât ce îşi pot aminti alţii / ca despre o poveste ciudată / în care aşteptarea se întâmplă” (Doar un nume se mai împotriveşte).

Interesantă este, de asemenea, perceperea imaterialităţii, a părţii difuze din fiinţă, a celor ce nu se relevă decât iniţiaţilor ce au traversat „constelaţia Secundei”. Comunicarea, în acest caz, nu se mai conformează tiparului, ci unei figuraţii stranii, cu intensităţi în zona penumbrei, în tuşe suprarealiste: „Cuvintele cad din gura celui mut / ca poamele răscoapte de pe un ram, / doar adevăr, aproape de cenuşă.” (Tăvălugul nopţii). Alteori, eul ultragiat de propria sa prezenţă într-o realitate fără contur, incapabil să se autodefinească printre întâmplări, singur şi rătăcit, se autocondamnă printr-un strigăt reverberat în sine: „ Iar rătăceşti pe pământuri străine. / Eşti caduc, / vag, / aproximativ, / liminar. / Când o să înveţi să spui / lucrurilor pe nume? / Să scrii sec şi vertical. / Când?” (Raza visului).

Parcimonioasă şi sincopată, ca şi viaţa care „încape într-o coajă de nucă”, această poezie are o măsură atipică, dezvoltându-se pe rostirea fragmentară, pe sugestie şi ambiguitate, având ca model Limba zero : „Limba cercului, / Limba zero / Supărată în sine. / Limba de apoi”.