Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Existența din semne

        de Florea Miu

Categoric, Moartea parafină de Robert Șerban (Editura Cartea Românească, 2010) este un volum de poezie reprezentativ nu numai pentru autor, dar și pentru lirica momentului literar actual. Cu tot aerul lor trist-surâzător ori sentimental-ironic, poemele au o gravitate nouă, prin ele se vede mai mult decât pot cuvintele să rostească, iar timpii căutării sunt înlocuiți de cei ai regăsirii într-o existență neguroasă și fragmentară, care poate fi „citit㔠mai degrabă aperceptiv decât rațional.

Parodic, dar și alegoric, inerția lucrurilor este născătoare de sensuri multiple. Astfel, în vitrina măcelariei, chiar și când aceasta este închisă, stă scris „AVEM CARNE PROASPĂTÔ – ceea ce înseamnă că viul reprezintă amprenta trăirii, «vopseaua literelor» răzuită de cineva cu lama de pe geamul dinspre stradă. Urma a ceea ce a fost luminează în cele ce rămân, idee nu departe de metafizica blagiană a raiului iluminat de flăcările iadului: „noaptea/de afară/se văd vitrinele frigorifice/pline de bucăți de carne roșie roz sau bordo/una mai fumoasă ca alta //orice s-ar spune/moartea are lumina ei” (Carne vie). Proiecția interioară a lumii reale este surprinzătoare și paradoxală, ținând de percepția afectivă, pur subiectivă, care răstoarnă ordinea firească și instituie alte adevăruri. Pe acest portativ al aparențelor, numai ceea ce poate grăi are viață, iese din contextul generalizant și mortificat. Fără o semnificație aparte, care să cupleze ființa la context, totul este uitare și indiferență, așa cum „asfaltul topit pe care calci/nu ține minte/nici măcar o urmă a ta” sau cum „viața într-un oraș/unde nu te cunoaște nimeni/nu are inimă/ singurele bătăi pe care le auzi/sunt ale clopotelor ce anunță/ore exacte” (Viața într-un oraș).

Micul univers domestic, cu tabieturi convenționale și încremenite în figurine umane parcă golite de sens, strivite de propria vârstă fără vibrație, face obiectul notației amare, de o maximă expresivitate poetică: „bătrânii vin seara la teatru/și intră gratis/cupoanele lor de pensie/țin locul biletelor//în câteva minute/încep să picotească/iar trupurile mărunte li se scurg încet pe scaune/de parcă ar fi niște păpuși/din care/la final actorii își scot mâinile ușor” (Ca printr-o minune). Chiar și moartea „se dezmorțește” uneori și constată c㠄a mai îmbătrânit puțin”, iar viața „pare o vechitură de film rusesc”, scrisorile vechi din sertar „au în dreptul inimii/ câte-o cicatrice”, drumurile s-au împuținat, iar vorbele sunt și ele tot mai puține într-o paradigmă existențială «cu cheie», pe care poetul aspiră să o descifreze cu spaima că va fi resorbit de propria sa urzeală, asemenea „unui păianjen care a prins o insectă uriașă/ce tocmai se pregătește să-l devoreze/și/înnebunit de frică/țese întruna întruna întruna/până când se topește/în ațele ce se întind – o cămașă a morții/prea mare/și /prea subțire” (O dorință).

De fapt, Moartea parafină poate fi interpretată și ca o carte a renunțării la iluzii, la vise, la credința în puterea materiei de a dăinui și de situare într-un spațiu al fragilității deplin asumate, cu toate consecințele ideatice și afective ce decurg de aici. Prin urmare, spune și poetul reîntors spre cele comune, „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate/încât mă suspectez/că nu prea știu ce vreau de la viaț㔠(Jucărioara de-un leu). Subtilă în esența ei, această spunere reflectă apropierea și totodată detașarea de un conținut remanent într-o mecanică predictibilă, a faptului fără importanță dar omniprezent. Din jocul teribil al semnelor nu rezultă un mare adevăr, ci o confirmare a derizoriului care le-a generat. Poate chiar acesta e sensul excelentului poem Inima beznei, unde sunt concentrate simbolurile <<călătoriei>> întru cunoaștere și, mai ales, întru nemărturisita și dureroasa deziluzie a creației: „uneori simți că cineva/stinge lumina din tine/și dispare o dată cu ea/mult prea repede ca să-i prinzi mâna/și să-l afli//câteva clipe stai încremenit/apoi brusc începi să vorbești tare/să râzi fără motiv/așa cum se zbat păsările/după ce li se taie capul//ce știi tu să faci pe întuneric? /ce-ai învățat tu în atâtea ceasuri/cât ai privit inima beznei? /cuvinte?”.

Răspunsul nu poate da speranțe: cuvintele sunt ecoul, seducător dar fatal, al ființei în destrămare.

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri