Căutând prin cele adânc sufleteşti, cu pioşenie dar şi răzvrătire, cum numai adevărata poezie reuşeşte s-o facă, retorica nigra de Nicolae Jinga (Editura Brumar, 2010) restabileşte echilibrul între armonia interioară şi cea a formelor de limbaj în care se reflectă eul profund ultragiat de o existenţă mai mult decât cenuşie, de-a dreptul procustiană. Reîntâlnim, în această teribilă carte a regăsirii spaţiului interior, sentimentul intens al solitudinii creatoare şi sensul vizionar al artei, luciditatea şi tristeţea, credinţa şi dezamăgirea – dimensiunile unui lirism grav, cu mare încărcătură metafizică. În «retorica» existenţei comune, sub asaltul de nestăvilit al derizoriului, Cuvântul este un temei durabil pentru zidirea netrecătoare a sinelui, în romantică antiteză cu înfăptuirile perisabile: „De tine pomenesc, din oră-n oră,/ între ucenicie şi revoltă;/ tu ai zidit pe stâca splendivoră,/ ei pe nisip şi fără chei de boltă. //...// Cere un semn acestor zile grele;/ spune ce vezi în vraiştea postumă:/ «Zidari năuci, pe şubredele schele,/ pun cărămizi pe temelii de brumă»” (Temelii de brumă). Cuvântul este, de altfel, calea spre cele greu de rostit, poarta spre semnele ascunse în „prăpastia fiinţei” de unde se pot înălţa, prin maieutica trăirii, chiar limpezimile. În matca tulbure a vieţuirii, în „vâltoarea năucă a zilei/ terestre, alpestre, campestre”, se produce jertfelnica, dureroasa decantare: „Jumătate de veac ai trăit ca şi cum/ sare pe răni ţi-ar fi pus/ fiecare secundă strivită în marele ornic” (Jumătate de veac). Ca parte a lumii în şuvoaiele căreia prinde să vadă lumina, omul însingurat convieţuieşte cu omul-tăciune, ecoul întunecat al unei drame generice care umbreşte lucrarea Cuvântului izbăvitor: „Naşterea mea adusese la masă/ o lingură-n plus. /.../ Meşteream în cuvânt/ la răspunsul fiinţei, iar el,/ cu bătăile inimii lui viermănoase/ îmi număra bucăturile. Alte dovezi/ c-am trecut prin ogorul cu vipere, n-am. // În rest, ce aud de pe grind -/ suferind cât nu poate să-ncapă,/ e nufăr de vis putrezind/ în cetatea cu ziduri de apă.” (Omul-tăciune).

Biograficul transpare ca unghi de referinţă în poetica lui Nicolae Jinga: „cetatea cu ziduri de apă”, invocată mai sus, este străvechea aşezare romană Dierna, scufundată în Dunăre la poalele oraşului Orşova unde trăieşte autorul; venirea acestuia pe lume se înscrie în tiparul imemorial al noimei ce „s-a şters din minte”; în Viaţa cum e, resemnarea traduce un reflex lăuntric potrivit căruia viaţa trebuie privită ca un dar al Celui de Sus („Viaţa cum e: bezmetică, prolixă,/ o voi reduce la ideea fixă/ de-a calchia frânturi din Dumnezeu”), iar prozaismul şi platitudinea unor secvenţe trăite sunt puse sub semnul deriziunii şi al ironiei, ca în Poemul Ceciliei Boancă („Cecilia mi-a fost cândva colegă-/ bastarnă, costobocă ori varegă...” etc.).

Tema predilectă a acestor poeme o reprezintă, însă, modelul pascalian al trestiei gânditoare, „omul acesta simplu care trece” purtând în sine toate înţelesurile, toate aspiraţiile lumii, mânat de irepresibila dorinţă a cunoaşterii şi a reclădirii sale perpetue. Redescoperindu-l creator, Nicolae Jinga descoperă, el însuşi, America asemenea lui Columb şi Vespucci. Numai că acest «continent», mereu nou, al poetului, este „America paginii scrise”, este o „Americă tristă-n silabele ei/ nerostite”, iar, la urma urmei, important e că „America mea-nchipuită există-/ nu ştiu ce verb e o/ pistă concretă spre ea, Dumnezeu/ dacă vrea/ poate să facă America asta să stea/ precum turma de litere-n carte,/ nici o Americă nu-i mai departe,/ dar nici mai aproape ca ea” (America rogvaiv). Formele vii, în viziunea autorului, se regăsesc în penumbra, în «clar-obscurul» trăirilor derizorii de fiecare clipă, în pământul „autentic şi/ bun mormânt pentru vorbe”, în ţinutul unde „ceea ce este rimează cu ceea ce pare,/ când ceea ce pare/ ia fără-ndoială fiinţă” (ibidem)!

Conştient că teribila încărcătură interioară nu poate fi reflectată în scris („Ceea ce doare nu-ncape-n cuvinte-/ murmură pe dinafară”), Nicolae Jinga rosteşte un «discurs» definitoriu în căutarea adevărului despre sine şi despre ceilalţi prin reflectare poetică, dar, mai ales, prin credinţa în rostul artei („Cât despre cel ce-şi pune harfa-n cui/ pentru că n-are chef să se mai joace,/ nu e că este, spun, este că nu-i”).