Un excelent parcurs istorico-diplomatic

Intervalul instoric dintre cele două războaie mondiale a fost, pentru România, perioada împlinirii marilor sale aspiraţii naţionale şi tocmai de aceea este atât de atent studiat, interpretat, reconsiderat din perspectiva actualităţii. Historia dixit. Ecourile ei se amplifică, însă, în conştiinţa celor ce realizează importanţa capitală a unor demersuri şi evenimente istorice cum sunt cele la care se referă volumul Relaţii diplomatice româno-italiane 1918-1940 de Lilian Zamfiroiu (Editura Tritonic, Bucureşti, 2011).

O asemenea specială abordare se dovedeşte, astăzi, necesară nu numai prin readucerea în discuţie a multiplelor documente ce reafirmă justeţea politicii româneşti interbelice, dar şi pentru a prezenta un adevărat model de diplomaţie în susţinerea dezideratelor naţionale atât de greu înfăptuite – ceea ce îl face pe academicianul Ioan-Aurel Pop să denumească această lucrare „o adevărată panoramă”, o „frescă” a relaţiilor diplomatice româno-italiene din perioada respectivă. Dintru început, autorul avertizează că a evidenţiat „doar relaţiile de ordin diplomatic”, oprindu-se numai la documente „care au calitatea de contribuţii reale la cunoaşterea istorică” (p.16). Dincolo de acestea, însă, L.Z. utilizează o bibliografie de referinţă, apelând la studiile predecesorilor săi pe această temă, între care şi cele semnate de istoricul craiovean Ion Pătroiu.

Este remarcabilă, de altfel, folosirea mărturiilor memorialistice în relevarea unghiurilor mai puţin cunoscute ale adevărului istoric, realităţilor complexe şi contextului în care s-au concretizat dezideratele menţionate în lucrare. Sunt folosite ca veritabile surse documentare Amintiri din viaţa diplomatică de Raoul Bossy, fost şef al Legaţiei Române la Roma în mai multe rânduri, până în 1939-1940, care relatează, indignat, nedreptul „arbitraj” de la Viena, din 30 august 1940, prin care Germania şi Italia au impus ruperea Transilvaniei de Nord din teritoriul României şi alipirea sa la Ungaria; Memorii de Mihail Manoilescu, care a militat pentru ratificarea de către Italia, în 1927, a Tratatului prin care României îi revenea Basarabia; Politica externă a României (1937) de Nicolae Titulescu, apărută la Bucureşti în 1994, în care marele diplomat expune atât principiile, cât şi acţiunile de politică internaţională care au susţinut, decenii de-a rândul, egalitatea puterilor şi respectarea tratatelor, de care România s-a prevalat spre a-şi obţine drepturile; în fine, consemnările lui Grigore Gafencu, fost ministru al Afacerilor Străine, ş.c.l. Toate documentele şi mărturiile afirmă dorinţa de acţiune în interes naţional privind obţinerea şi păstrarea statu-quo-ului ce includea Transilvania de Nord, Basarabia şi nordul Bucovinei. Italia, ca factor de referinţă în deciziile internaţionale care priveau configuraţia europeană de după primul război mondial, devenise un partener apropiat în dialogul româno-italian şi un principal susţinător al cauzei româneşti, alături de Franţa, aliatul tradiţional al românilor. Intrarea României în război împotriva Imperiului Austro-Ungar, alături de Antanta, în 4/17 august 1916, întărise această solidaritate. Mai mult – arată autorul - , victoriile româneşti de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au fost situate de italieni în context european alături de confruntările de la Marna şi Isonzo (vezi p.34), iar generalul Averescu, ce se aflase în fruntea trupelor victorioase din Carpaţi, ajunge printre cele mai agreate personaje în Peninsulă, contribuind, el însuşi, la stabilirea unor legături cordiale între cele două părţi din familia latină. Nu e deloc întâmplător că, după război, în 9 aprilie 1918, are loc la Roma Congresul naţionalităţilor (cu un mare ecou internaţional!), la care participă reprezentanţi români, sârbi, polonezi, cehi şi unde se hotărăşte ca „fiecare popor (din componenţa defunctului Imperiu Austro-Ungar–n.n.) să-şi proclame dreptul de a-şi constitui propria naţionalitate şi unitate de stat sau de a-şi întregi unitatea, pentru a-şi câştiga deplina independenţă politică şi economică” (p.35). Pe de altă parte, românii din Italia au constituit, în aceleaşi scopuri, Uniunea Română, condusă de Vladimir Ghica şi Mihail Sturza, iar în 3 octombrie 1918 ia fiinţă, la Paris, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, prezidat de Take Ionescu şi recunoscut de SUA, Franţa şi Italia. Erau, şi acestea, acte premergătoare ale împlinirilor politice mult visate de români şi – evident – consecinţe ale eforturilor diplomatice pe care s-a bazat înfăpturirea României Mari.

Al treilea capitol al cărţii, dedicat Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), rememorează complexitatea negocierilor şi amploarea evenimentului, punând accent pe modalităţile de înţelegere şi chiar pe situaţiile atitudinale, în special din partea Italiei care, surprinzător, în acest context devine ostilă intereselor României. Deşi fusese parte beligerantă cu pierderi imense în război, România nu este acceptată la redactarea Tratatului de Pace, textul acestuia fiind ţinut secret până în ultimul moment de către marile puteri decidente – Franţa, Anglia, SUA, Italia. Totuşi, reuniunea rămâne impresionantă: „La 18 ianuarie 1919, preşedintele Franţei, Raymond Poincaré, a inaugurat – în Sala Oglinzilor de la Versailles – lucrările Conferinţei de Pace, la care au luat parte delegaţi din 32 de ţări, ceea ce i-a conferit caracterul de adevărat Parlament al lumii” (p.45).

Importanţa excepţională a Conferinţei constă în faptul de a recunoaşte dezmembrarea Austro-Ungariei sub presiunea factorilor interni. Pentru români, Trianon-ul consacra, în 4 iunie 1920, hotărârea plebiscitară de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, de firească întregire a ţării. Diplomaţia română a înregistrat tratative de-a dreptul dramatice cu guvernul sovietelor, timp de un an şi jumătate de tergiversări, pentru recâştigarea Basarabiei, finalizate cu un mare succes diplomatic, la Paris, în 28 octombrie 1920.

Întreaga perioadă interbelică este marcată de eforturile pentru pace şi stabilitate ale Societăţii Naţiunilor, dar şi de revizionismul fascist şi cel sovietic. România era întregită („dodoloaţă”, cum spuneau sătenii transilvăneni în 1918), dar şi expusă revendicărilor teritoriale ale vecinilor (Rusia Sovietică, Ungaria şi Bulgaria). În această situaţie, România avea nevoie de aliaţi puternici, iar diplomaţiei sale îi revenea, în continuare, greaua misiune de a menţine şi consolida contacte cât mai durabile în lume. Italia ieşise slăbită din război, iar criza il adusese pe Mussolini la putere, ţara devenind «şeful de orchestră al mişcării revizioniste în Europa» (p.73). Interesele Italiei nu mai coincid întrutotul cu ale României, care nemulţumeşte guvernul mussolinian atât prin reforma agrară din 1921, ce îi deposedase de pământuri pe mulţi dintre proprietarii minorităţilor maghiare şi italiene, cât şi prin politica liberală de încurajare a economiei autohtone, promovată de Brătieni. În aceste condiţii, în 1924, generalul Averescu – mult mai concesiv decât I.I.C. Brătianu faţă de unele tendinţe ale politicii externe italiene sub Mussolini – întreprinde o vizită în Italia spre a reconcilia unele relaţii româno-italiene. Vizita are un mare succes, generalul fiind primit cu onoruri ca un şef de guvern; pe timpul şederii în Italia i se pune la dispoziţie un vagon-salon, la Roma este privit de rege şi regină, are întrevederi cu primul ministru şi cu miniştrii de Război, de Finanţe, ai Marinei şi ai Comerţului (vezi p.100). În acelaşi an este trimis la Roma italofilul Alexandru Constantinescu, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, figură grobiană, care îi stârneşte, însă, interesul lui Mussolini. Autorul îi dedică acestuia o adevărată fişă caracterologică (p.106).

Italia priveşte cu atenţie realităţile româneşti, cum ar fi, spre exemplu, mişcarea antisemită din Iaşi, din 1924, când este asasinat prefectul Manciu de către studentul extremist Corneliu Zelea Codreanu. În 1925, diplomatul italian Savona informa despre o şedinţă secretă a ministrului liberal I.G. Duca privind relaţiile României cu Germania şi, mai ales, despre tensiunile cu URSS, dar şi despre dorinţa Guvernului României ca Italia să ratifice Tratatul privind Basarabia. Este sesizată, totodată, starea de izolare a României şi se relatează o interpelare a profesorului şi istoricului Nicolae Iorga, liderul opoziţiei din Parlament, care spunea că România „nu poate trăi fără prieteni” (p.112), adică fără marile puteri – Italia, Franţa, Anglia.

După demisia guvernului liberal, în 1926, a urmat un nou mandat de premier al generalului Averescu însemnând o nouă apropiere de Italia: „În planul relaţiilor româno-italiene, generalul Averescu a inaugurat cea mai fecundă etapă (de numai doi ani), în care s-au obţinut rezultate remarcabile, care au adus raporturile dintre cele două state pe «linia de plutire», fiind înlăturate divergenţele şi tensiunile anterioare” (p.123). Ca urmare, în 16 septembrie 1926, se încheie Pactul de amiciţie şi colaborare cordială româno-italiană, considerat un act raţional din partea României, iar în 7 martie 1927, Italia ratifica, în cele din urmă, Tratatul privind Basarabia, o tardivă dar bine venită recunoaştere a drepturilor statului român. Capitolul IX al cărţii de faţă expune întreaga pregătire diplomatică – de un consecvent pragmatism – menită să conducă spre această ratificare mult aşteptată.

La 4 iunie 1927, guvernul Averescu a căzut, după ce adusese balanţa comercială a ţării de la un deficit de 3 miliarde, la un excedent de 3 miliarde lei, după ce ridicase leul de la 1,80 – la 3,20 centime de aur şi echilibrase bugetul după căderea acestuia din vremea guvernării liberalului Vintilă I. Brătianu. Consecinţele n-au întârziat să apară. În 25 ianuarie 1928, are loc vizita oficială a lui Nicolae Titulescu, ministrul român al Afacerilor Externe, la Roma. Chiar şi după întâlnirea sa, timp de două ore, cu Mussolini şi după recunoaşterea în presă a marilor sale abilităţi diplomatice (inteligenţă, perspicacitate, echilibru, concizie şi claritate, prudenţă), România este supusă unor critici necruţătoare. Din păcate, încă din 1928, Italia alunecă vădit spre revizionism, iar legăturile româno-italiene slăbesc până la încetarea pactului de amiciţie în 1933. „La 30 ianuarie 1933, pe scena politică a Europei a apărut, în calitate de cancelar al Germaniei, Adolf Hitler. Venirea la putere a lui Hitler s-a înscris în cronica relaţiilor internaţionale ca «un moment istoric de grea cumpănă pentru pacea şi securitatea mondială». Regimul nazist a trasformat politica revizionistă în politică oficială, Germania devenind factor de instabilitate pe continent” (p.176).

Pentru România, singura alianţă rămânea Mica Înţelegere (România, Iugoslavia, Cehoslovacia), menţinută în perioada 1921-1933. În replică, Italia aderă la un nou Pact de înţelegere şi cooperare al celor Patru Mari Puteri occidentale (Franţa, Anglia, Germania, Italia), semnat la 7 iunie 1933 pentru zece ani, cu modificările impuse de Franţa, care atenuau revizionismul. În 9 februarie 1934, la Atena, se semna, pe cealaltă parte, Pactul Înţelegerii Balcanice (între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia) cu un caracter paşnic, menit să apere stabilitatea în Balcani. „Relaţiile româno-italiene – conchide L.Z. – în intervalul istoric dintre 1933 şi 1936 au cunoscut un continuu proces de degradare” (p.194).

În fine, cel mai dramatic moment al diplomaţiei şi politicii externe româneşti s-a înregistrat în 1940, prin Ultimatum-ul sovietic privind Basarabia şi prin „arbitrajul” de la Viena – dictatul ce a smuls iarăşi Transilvania de Nord din trupul Ţării. Încă din 1937, Italia îşi afirmase „atitudinea explicit pro-ungară” şi „revizionismul în favoarea Ungariei” (p.197). În sinteză, iată cum este prezentat contextul european premergător celui de-al doilea rărboi mondial: “„În anii 1938 şi 1939 România a practicat o politică externă de factură tradiţională, fundamentată pe relaţiile cu Franţa şi Anglia, cu Înţelegerea Balcanică şi Mica Înţelegere. Toate tratatele de alianţă erau defensive. Cu Italia a semnat un Pact de prietenie şi colaborare care, pe parcurs, n-a mai fost reactivat din cauza evoluţiei meandrice a rapoartelor (sic!) cu aceasta. Contextul european a fost marcat de evenimente copleşitoare, în care rolul de principal protagonist îl avea Germania hitleristă, care a pornit, cu brutalitate, pe drumul ce ducea, inevitabil, spre război şi, astfel, spre dinamitarea păcii” (p.197).

O schiţă timorantă a revizionismului în Europa acelor ani este realizată astfel: • Anschluss (1938) – anexarea de către Germania, a Austriei, care dispare de pe harta Europei. • Alipirea regiunii sudete a Cehoslovaciei la Germania (conferinţa de la Munchen, 29-30 sept. 1938). •Semnarea „arbitrajului” de la Viena, de către Ribbentrop şi Ciano, prin care Ungaria câştiga 12.000 Km2 din fosta Cehoslovacie, Cehia fiind absorbit de Reich-ul german (2 oct. 1938). • 23 aug. 1939 – Tratatul de neagresiune dintre Germania şi URSS (Pactul Ribbentrop - Molotov), care precede anexarea Basarabiei de către sovietici. • 1 sept. 1939 – Germania hitleristă declanşează al Doilea Război Mondial, atacând Polonia (România rămâne neutră). • 26 iunie 1940 – Ultimatum-ul sovietic, care pretindea „cesiunea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”. • 30 aug. 1940 – Dictatul de la Viena, prin care României îi era smulsă Transilvania de Nord în favoarea Ungariei.

…Calea raţiunii, întruchipată de acţiunile diplomatice, fusese, pentru un timp, închisă, iar dialogul era înlocuit de argumentul forţei…

Evidenţierea acestor momente în conţinutul lucrării se înscrie într-un parcurs istorico-diplomatic pe care Lilian Zamfiroiu îl are consecvent în vedere sub proiecţia obiectivităţii şi a unei salutare sobrietăţi. Repudierea oricărui convenţionalism şi apelul la documente sporesc verosimilitatea cercetării – veritabilă contribuţie la nuanţarea adevărului şi la prezentarea detaliată a conjuncturilor internaţionale, mai mult sau mai puţin favorabile, în care s-a derulat dificilul proces de împlinire naţională a românilor.