Pe cât de liniştită, de calmă pare la suprafaţă, pe atât de zbuciumată şi plină de freamăt este poezia lui Virgil Dumitrescu (dacă ar fi să exist, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011) în straturile sale de adâncime. Este o poezie peste care „lumina cade pieziş”. O poezie cu „sufletul traversat de secetă şi eclipse” şi cu „tristeţe-n priviri”, retopind în culorile calde ale iluziei conglomeratul existenţial consonantic. Discret şi intens aluziv, parcă sfiiindu-se a pune întrebări grave şi a-şi mărturisi îndoielile care îl copleşesc, poetului îi repugnă vocalizele stridente, tonalităţile dezarticulate, recuzita pletorică de care se face atâta uz, resemnându-se a-şi rosti delicat şi nespectaculos ecourile trăirii sale profunde: „m-am hrănit / cu iluzii. / am bâjbâit printre proletcultişti / şi am învăţat lecţiile după dictare. / mi-am mai potrivit câte-o stea / am mai aprins câte-o lampă / am mai retuşat câte-o poveste de dragoste / sau ce-o fi fost / şi viaţa a mers înainte” (culori calde).

Chiar şi sub imperiul degradării, al neputinţei şi vinovăţiei („mă spălam de păcate / pentru alte păcate în devenire” – p. 60), în plin „tsunami de tristeţe” şi de nostalgii dureros reprimate („strigătul meu de neputinţă sau de durere” – p. 37), V.D. încă mai crede (cu măsura de rigoare spre a evita orice desuetudine) în magica „vânătoare de maci” ori în predestinarea poeţilor în lumea care îşi refuză propriul drept la sentimente: „poeţii nu pot trăi decât cu capul în nori. / cu capul în pământ niciodată / deşi vina lor de a schimba lumea în ceea ce / nu va fi decât în cărţi / e imensă. / şi pentru că nu pot trăi decât cu capul în nori / atrag precum un magnet fulgerele” (poem trăsnit). Ironia amară se regăseşte în mai toate poemele, care vorbesc în alfabetul, straniu şi neascultător, al inadaptării şi înstrăinării de sine, al incomunicării şi al semnelor înşelătoare („deschide alfabetul şi dintre filele lui sar cuvinte / mutante” – p. 48). Nici rugile nu mai au „corespondent în economia de piaţă” edificată pe oasele soldatului-erou sacrificat „în numele celui ce în tranziţie mai dă câte-un tun” (p. 49), în timp ce preistoricul ţăran, încă viu, „se caută de ţigări / şi se plânge că l-au amendat pentru pârloaga / de la calea ferată” (p. 48).

Pe acest temei, apare ca firească tema căutării sensului existenţial, ipostaza reflexivităţii dubitative şi interogativ-retorice, a deducţiei raţionale că secol după secol al vitezei comprimă timpul trăirii până la anulare, iar „fără timp viaţa ni se devalorizează. / se dezumflă. / îşi pierde sensul. / tocmai aici ne înecăm. / unde timpul nu mai contează” (unde timpul nu mai există). Şi dacă nu mai este timp pentru nimic din cele omeneşti, atunci nici viaţa nu mai are rost! Totul se petrece fulgerător, se preschimbă rapid în direcţii care nu ne definesc şi nu răspund aspiraţiilor umane – ceea ce împiedică regăsirea de sine. Nimic nu poate compensa „ceea ce am pierdut prin absenţă”, nimic nu justifică pierderea identităţii, faptul de a deveni spectatorii propriei vieţi, ca într-un film la turaţie maximă, unde viitorul imprecis invadează, într-un iureş năucitor, prezentul încă netrăit, care „se scurge ca nişte picături / în pământ” (p. 55), încât „figuranţii” mai vor o reluare spre a pricepe ce s-a întâmplat. Lipsa de sens este valabilă şi în cazul celei mai conservatoare realităţi - satul –, a cărei ciudată şi imprevizibilă metamorfoză rămâne un inexplicabil paradox: „astăzi satul vinde pepsi cola / se îmbracă în blugi / şi vorbeşte la celular. A murit ultima babă / care ştia să dea în gâlci. / (...) / s-a dus şi ultimul veteran de război. / fântâna a secat la capătul locului / şi nici grâul nu mai creşte în legea sa. / îngălbeneşte până să-i dea spicul. / macii au fost raşi pe motiv de politică” (metamorfozele satului – I). Dorinţa de simplu şi de autentic nu se mai înscrie între normele lumii de surogate, care pune în paranteză adevăratele valori ale existenţei (dragoste, bunătate, altruism, compasiune etc.). Ipotetica revenire la cursul normal al fiinţării umane generează viziunea căutărilor fără finalitate într-un univers al întrebărilor fără răspuns. «Condiţionalul» nu face decât să accentueze ideea imposibilei întoarceri spre care priveşte, neîmpăcat, poetul: „/ dacă ar fi să exist / v-aş scuti de toate relele / şi v-aş exonera de toate pedepsele / prin felul de a vi le asuma. / nimic nu iradiază mai mult ca durerea / de care fugi. Ea e pielea şi cămaşa / care te pătrunde. / aş alunga din mintea şi din trupul vostru / bolile / ura / trădarea / şi pentru că nu e simplu deloc / v-aş învăţa ce e aceea iubire. / v-aş întoarce la brazdă / dar v-aş îmboldi să priviţi în sus...” (dacă ar fi să exist).

În altă dimensiune lirică, se remarcă diafanitatea imaginii, metafora transparentă, cerul cuvintelor se limpezeşte, iar din litere se ridică un abur învăluitor, de câmp reavăn în bătaia dulce a luminii: evocarea ultimei întâlniri dintr-un vis „pictat în albastru ca într-un tablou / de bălaşa”; toamna „se face lumină ca într-o vişină”; „puiul de căprioară / bea apă din râu / şi râul arborează o mare pată de sânge”; „o ploaie cu dinţi de lapte / cădea pieziş”; „câte o virgulă despărţea norii”; „ochiul neadormit al unei sălcii”; un nor „se aşază ca o făptură blândă / în vatra casei. / stă pe un scaun de câlţi. Paf paf trage adânc / din ţigara răsucită cu mâna-i de ţăran bătrân” şi multe, multe asemenea sinestezii care induc o stare, aproape uitată, de tihnă şi echilibru, pictural-melancolică, în consonanţă cu trăirile simple ca şi mugurii din aprilie la care face referire V.D. în miniaturalele sale răsfrângeri (vezi p. 36).

I-am citit, în ani, şi celelalte cuprinderi poetice, de la debutul cu Fiul Soarelui (1975), până la Mai mult decât cuprinde ochiul (1988), Iulie Patru (1988) ori Van Gogh, poetul (2010). Hotarele poeziei sale au rămas intacte, ba chiar s-au întărit în faţa minimalismului actual şi mimetismului reductiv, cărora le opune îndemnul unei lucidităţi prospectiv-creatoare: „nu dezarma. nu te văicări şi nu întreba / de ai tăi şi de ceilalţi / fiindcă adevăratul război / urmează acum” (când vei fi ultimul).