| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Florea MiuPământul dintre două fiinţe! Pământul dintre două fiinţe este foarte subţire doar atât cât să treacă o căruţă cu fân sau câteva sentimente răzleţe. Atât de subţire e pământul dintre noi, încât te şi miri cum ne ţine. În decurs de o viaţă gândurile au trecut dintr-o parte în alta săpând făgaşe adânci astfel încât între noi se întinde acum o adevărată prăpastie. Neliniştile sunt cele mai grele pentru că spulberă totul înăuntrul fiinţei, iar sufletul abia se mai vede sub teribilii nori adunaţi deasupra. Pământul ăsta atât de fragil s-a supraîncărcat de amintiri care dau peste margini şi umbresc forever partea luminoasă din mine. Fântână Ca într-o fântână foarte adâncă mă scufund în mine în fiecare zi, doar-doar voi reuşi să mă limpezesc. În loc de apă curată, scot dinăuntru tot mai mult mâl, semn că izvoarele s-au înfundat ori chiar au secat. Nu pot să văd ce este înăuntru. Surprind câte un licăr argintiu, dar şi el se pierde la următoarea privire. Până acum am scos la suprafaţă o viaţă de aluviuni care tulbură lumea de-afară aproape sufocată de propriile reziduuri. Aici nu mai dau decât de nisip. Voi săpa în mine o altă fântână! Adagio Ce-ţi mai trebuie, nefericită fiinţă, cum să te mai ajut?! Ia-mi sufletul, dacă vrei, ia-mă pe mine însumi cu totul, respiră un munte de aer prin nestăpânita mea inimă, pune-mă şi tu în cel mai negru colţ al întâmplării tale cereşti! Ce-ţi mai trebuie, fiinţa mea tristă? Te-ai bucurat pentru toţi, iar acum ţi-ar fi necesar un popas... Ia-mi bucuriile care mi-au mai rămas pentru că altele nu vor mai fi! Un singur răgaz îţi mai cer: lasă-mă singur, o clipă, cu mine însumi, să-mi spun eu singur ce cred! Acorduri finale Am vrut să privesc după cortină, să văd cum se fac jocurile, dar în culise tristeţea era şi mai mare. Actorii îşi întorceau pe dos propria fiinţă ca să nu mai semene cu ei înşişi ci cu personajul din rol. Păpuşile prindeau viaţă din viaţa lor care şi aşa abia pâlpâia de la o scenă la alta. Îi zăream cum se aruncă în propriul ecou, apoi se retrag într-o devălmăşie nebună, să-şi regăsească fiinţa pierdută... Întotdeauna am vrut să privesc ceea ce n-ar trebui să se vadă. Acolo, în spaţiul nemişcat din care răsare doar umbra. Recurs în septembrie În septembrie, arborii plâng. Abandonează pădurile, o iau razna pe câmp şi varsă lacrimi amare. Din fiecare lacrimă creşte o privire de care se lovesc trecătorii unii fac cale întoarsă în propriile gânduri. Toamna e un abis, un capăt de lume unde sufletul face popas uneori, obosit de melancolie. În septembrie, arborii o iau razna iar tăcerile ard ca în mijlocul verii. Singură, litera coboară printre anotimpuri spre a deveni amintire. Umbră şi semne Dureroase mai sunt drumurile câmpiei! Nu e nimic să le adăpostească. Stau singure sub cer şi te duc unde nimeni nu ştie. Pe pământul arid sunt doar semne că pe acolo a mai trecut cineva. Dureroase sunt drumurile câmpiei! Au în ele ceva nefiresc o iei într-o parte şi te duc în alta. Se strecoară pe sub arbori pribegi ori trec prin ape subţiri, ocolesc aşezările triste şi se sprijină în propria umbră cum vin ele aşa, atât de departe şi nu se opresc niciodată. Dureroase mai sunt drumurile câmpiei! Arse de soare şi mâncate de ploi în rănile lor se văd urmele celor care n-au ajuns nicăieri. Mare în apus În mijlocul apei, o flacără aprinsă de mâini nevăzute din cer sau de altundeva. Ca nişte arbori ard valuri ce înlănţuie marea înaltă. Templu pârjolit de privirea unui zeu nemilos! Corăbieri încercaţi au dus istoria dintr-o parte în alta sub lumina acestor văpăi. În septembrie, în apus, înfloreşte chiar marea cuprinsă în ochiul cel mare de sus. (Din vol. Secunda şi templul, în curs de apariţie) |