Un mare scriitor este ca un copac bolnav care geme în umbra pădurii din care s-a desprins. E singur, dar el nu ştie asta. Strigă şi crede că toată lumea îl aude. El vorbeşte pentru a-i vindeca pe ceilalţi de o boală fără nume de care el însuşi nu se poate vindeca. Şi cum să iei în seamă un om ce nu s-a putut vindeca nici pe el însuşi de zbucium, teamă, nelinişti, îndoieli şi altele care macină, clipă de clipă, trecătoarea noastră fiinţă?!
Marin Preda m-a vindecat de certitudini. Da, m-a învăţat să fiu muritor, efemer, neînsemnat. Avea în el ceva «moromeţian», care te amuţea, te lăsa împietrit. Când era director al editurii Cartea Românească, unde am debutat prin anii 70, m-a privit de câteva ori prin lentilele miopiei sale celebre, însă pare să nu mă fi recunoscut printre ai săi. Desigur, prea tânăr fiind, când de-abia descălecasem în Capitală după anii liceului la Roşiorii de Vede, nu avea cum să mă recunoască. Mircea Ciobanu, mentorul meu editor, îi tot spunea că sunt un conjudeţean... Domnu Preda, e un tânăr conjudeţean al dumneavoastră, vine de la Roşiori... Se uita lung, apoi Bine, bine. Nu l-ai văzut pe cutare? şi pleca mai departe.
N-am intrat niciodată în biroul său, n-am stat pe la uşi (n-am făcut anticameră!) şi nu m-am rugat. Era de ajuns să ştiu că există El, marele scriitor şi parcă nu mă mai temeam pentru soarta cărţilor mele. La volumul Rostire în gând, Mircea Ciobanu a apărut expansiv şi mi-a spus: Directorul ţi-a dat undă verde. Ai un referat extern de la Ion Caraion. Ştiau ei ce ştiau...
I-am audiat una din întâlnirile cu studenţii filologi de la Universitatea bucureşteană, unde învăţam. Pur şi simplu reformula întrebările la care trebuia să răspundă. Nu era omul canoanelor academice, al sofismelor, preferând să fie simplu, direct şi profund. Popularitatea de care se bucura nu i-a adus liniştea, ci, dimpotrivă, i-a sporit singurătatea, i-a accentuat nemulţumirile de sine, de ceilalţi şi de opera sa, supusă unui adevărat act chirurgical al scrisului, unui uriaş travaliu scriitoricesc.
Moartea sa, din 1980, a clătinat în mine cele mai sigure tărâmuri interioare: încredere, aspiraţii, convingeri. Atunci am descoperit, cu adevărat, cât de singuri, de fragili şi fără apărare suntem în dorinţa noastră de a realiza ceva trainic în sensul horaţian al nemuritoarei expresii exegi monumentum... Port şi acum în mine spaima acelei revelaţii că nemuritorul Marin Preda nu mai exista printre noi. Eram deja în Craiova, în preajma altui nemuritor Marin Sorescu ce avea să se stingă şi el ceva mai târziu (dar nu înainte ca nemuritorul Nichita Stănescu să plece dintre cei vii!).
Marin Preda mi-a marcat un timp interior: cel al plecării din mine pentru a mă putea regăsi. Poate cel mai grav moment existenţial pe care l-am trăit, pentru că el deschidea pentru mine un larg şir de încercări, renunţări şi eşecuri în viaţă acele acorduri simfonice din noi care ne fac mai temători, mai trişti şi mai adevăraţi. Mă bucur să pot spune că eu am auzit plânsul copacului solitar care gemea în umbra pădurii, că i-am desluşit accentul unic pe care sufletul meu îl simte necesar şi îl cere mereu, pentru a-mi reaminti întruna cum să mă vindec de mine cu mine însumi, aşa cum încercase marele singuratic în scurta şi teribila lui existenţă.
P.S. Aceste gânduri le-am rostit, în toamna anului trecut, la simpozionul naţional Marin Preda incomod sau actual?, organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, la Alexandria şi Siliştea Gumenşti, în zilele de 22-23 sept. 2011, după nu mai puţin de opt ani de întrerupere a acestui veritabil capitol de istorie literară. Pe când să îndrăznesc a spera la reînvierea teleormăneană a celorlalte mari capitole purtând numele lui Gala Galaction, Constantin Noica, Zaharia Stancu sau Dimitrie Stelaru ca să-i menţionez doar pe câţiva dintre cei de aici care au dat stălucire, alături de Marin Preda, spiritualităţii române?!