Citatului din titlu i s-ar putea adăuga, din acelaşi articol semnat de C. Şaban Făgeţel pe la jumătatea secolului trecut în paginile deja centenarei reviste craiovene: „...împotriva ciocoismului lipsit de intelectualitate şi de idealism” („Revista «Ramuri». Cum a început, cum s-a dezvoltat şi ce a putut să dea culturii româneşti”, în „Ramuri”, nr. 3/1942).

Fondatorul severinean, care „a rămas nedeslipit de revistă de la întemeiere şi până azi” (ibidem), pune în discuţie «înaltul idealism» din care s-a născut publicaţia ce a atras în paginile ei mai toţi marii scriitori români din prima jumătate a secolului XX, animaţi de un spirit cathartic, cu adevărat înălţător. Spune Şaban Făgeţel pe bună dreptate: „Sunt închise, într-adevăr, în paginile acestei reviste atâtea momente de înalt idealism legate de ceea ce a fost mai mare şi mai nepieritor în acţiunea profesorului Iorga, de la care au pornit atâtea îndemnuri şi atâtea iniţiative care au stimulat şi au pus în mişcare puterile culturale ale unui întreg ţinut, la vatra şi în focul luptelor ei s-au format pentru munca scrisului (subl. n.) atâtea rânduri de tineri, şi atâţia dintre cărturarii şi scriitorii mari ai ţării şi-au lăsat aici crâmpeie preţioase din viaţa şi activitatea lor (subl. n.), încât nu zădarnică va fi osteneala aceluia care s-ar apuca să cerceteze cu deamănuntul tot ce au însemnat Ramurile pentru cultura şi literatura românească” (ibidem).

Era, subliniez, anul 1942, după aproape patru decenii de la înfiinţarea revistei, iar însufleţirea celor care o plămădiseră încă nu se stinsese, susţinând acum „biruinţa unei publicaţii care, din sfioasă înjghebare a unor tineri cu totul necunoscuţi, a ajuns să fie purtătoarea unor lupte al căror mare rost s-a făcut puternic simţit pe toată întinderea României culturale” (ibidem). Iar spiritul acesta foarte roditor în sfera creaţiei literare pornise dintr-o margine dunăreană de ţară, de la Turnu-Severin, unde Şaban Făgeţel şi I. Tomescu erau elevi ai liceului „Traian” sub directoratul neuitatului pedagog Teodor Costescu, care „dăduse acestui liceu o întocmire şi o disciplină fără pereche în care tineretul şcolar afla cele mai bune condiţiuni pentru creşterea lui morală şi intelectuală” (ibidem). Cei doi tineri veneau, aşadar, după aceeaşi opinie, dintr-un loc (şi timp) unde (şi când) „catedra nu era un instrument de tortură didactică, ci un loc unde vorbea entuziasmul şi de unde iubirea de carte şi dorul de a învăţa se propagau între elevi prin mijloacele cele mai cuceritoare”. Sunt remarcate, de altfel, „prestigiul şi înălţimea lecţiilor care impuneau atât prin bogăţia de idei a fondului, cât şi prin farmecul literar al formei”, conform principiului maiorescian al echilibrului estetic. „Deşi revista noastră a fost întemeiată la Craiova, locul ei de plămădire însă trebuie căutat în mediul de strălucită viaţă spirituală pe care-l înfăţişa liceul Traian din T. Severin în epoca anilor 1900” – precizează Făgeţel în articolul amintit, desluşind, cât se poate, dimensiunile spaţio-temporale, dar şi substratul ideatic de adâncime al publicaţiei craiovene.

N-aş fi insistat asupra acestui moment literar de referinţă, dacă nu aş observa cum, pe zi ce trece, impulsul şi aspiraţiile artistice se erodează împuţinându-se, pierd tot mai mult teren în faţa „ciocoismului lipsit de intelectualitate şi de idealism”. Nu pot rămâne impasibil atunci când constat că beneficul suflu iniţial al unor reviste-emblemă (cum este, prin excelenţă, aceasta!) este de-a dreptul sufocat de atitudinea/opţiunea brutal funcţionărească, ternă şi lucrativă, rece, voit distantă şi, deci, distructivă în plan creator... Ce mai înseamnă, acum, scriitorul pe care îl preţuiau Dumitru Tomescu şi Şaban Făgeţel, decât poate o literă pricăjită într-un colţ de pagină?!

În situaţia confuz-precară de azi, e greu de crezut că ar mai însemna tot atât numele lui Sadoveanu, Iorga, Rebreanu, Goga, Şt. O. Iosif, Agârbiceanu, Blaga, Arghezi, Topârceanu, Minulescu, Gârleanu etc., primiţi cu toată admiraţia şi dând strălucire, cândva, paginilor revistei noastre. Nu erau nici atunci vremuri prielnice pentru literatură, iar Craiova, „oraş de latifundiari, trăia sub domnia covârşitoare a banului şi a politicianismului”. La fel de reală era, însă, „nevoia sufletească a unei întregi generaţii de a protesta, prin tristeţea ei” şi de a înfrunta „trufaşa bogăţie a celor de sus” readucând în atenţie valorile umane relevate prin scris.

Într-o frumoasă însemnare din Ramuri (nr. 3/1934), Tudor Arghezi rostea un adevăr ce se confirmă şi astăzi: „Societatea are naivitatea să fie interesată exclusiv de cheltuieli şi venituri”. Beneficiul cultural, spre care a tins mai bine de patru decenii înfăptuirea literară a tinerilor severineni asociaţi ulterior cu Nicolae Iorga, pare să nu fi încăput în acea statistică, unde poezia şi viaţa se atrofiază fără credinţa într-o idealitate salvatoare. Mai dureros este faptul că, spre deosebire de acum o sută şi ceva de ani, «ciocoismul» s-a dezvoltat monstruos, în timp ce aripile «poesiei» îi împiedică – vorba lui Baudelaire – pe contimporanii noştri să meargă...