Au trecut trei decenii şi jumătate de la stabilirea mea în Craiova. Pustiitor de repede, dacă-mi privesc, peste umăr, puzderia de vise spulberate în crâncena bătălie a vieţii. Nici nu ştiu cum
s-au dus anii, purtat fiind de grijile clipei, de încercările la care m-au supus alţii sau – mai abitir – chiar eu însumi. Am rupt din calendar, într-o bună zi, toate filele negre şi nu mi-a mai rămas aproape nimic pe răboj. Regretul trecerii este unul firesc – deci îl trăiesc intens, oricâte puncte negre mi-ar fi umbrit existenţa. Mai greu e să-mi regăsesc încrederea care m-a îndemnat spre aceste locuri...

Ştiam, ca şi alţii, câte ceva despre spiritul oltenesc, avusesem colegi de facultate din această parte renumită a ţării, de unde porniseră Mihai Unificatorul sau pandurul Tudor în cruciada dreptăţii. Aveau ecou în sufletul meu cuvintele marelui Constantin Brâncuşi, care spusese – cât de simplu şi de profund! – că în Craiova s-a născut a doua oară. Macedonski şi Arghezi reflectau în operă, ca şi în viaţă, spiritul jienesc. În micul hazard al devenirii mele, acestea erau deja puncte cardinale, astfel încât drumurile
m-au adus aici, unde am rămas pentru totdeauna. Lumea dâmboviţeană a Bucureştiului, pe care o cunoscusem şi unde mă formasem, trăia în mine alături de noua realitate a Jiului de Jos („dolnâi”), la fel de zgomotoasă, dar mai plină de culoare neaoşă, insolită şi inimitabilă. Târgoveţii şi cobiliţarii de altădată îşi schimbaseră veşmintele, ajunseseră la Paris şi prin alte locuri, fără a-şi pierde, însă, felul lor de neconfundat. Craiova, ca şi oamenii ei, are un farmec al său, care m-a impresionat întotdeauna. „Acasă” la Elena Farago şi Traian Demetrescu, la Nicolae Titulescu şi la câţi alţii care au văzut lumina zilei aici,
mi-am găsit şi eu un liman cum încercaseră, de altfel, atâţia alţii înaintea mea, vrând a contrazice, parcă, spusele supărăcioase ale lui Caragiale că în Craiova nu se vine, din Craiova se pleacă...

Mi-am asumat riscul statornicirii într-un oraş pe unde trecuseră Eminescu şi Iorga, Sadoveanu şi Rebreanu – şi câţi alţii ca ei! – şi unde, la venirea mea, existau Ion D. Sîrbu şi Marin Sorescu. Era o parte de lume aşezată, cu atestare străveche în Tabula Peutingeriana, cu urme romane prin împrejurimi (vezi Castranova), unde alături de Casa Glogoveanu, care îl găzduia pe slugerul Tudor, se înălţau edificii de cultură şi de artă precum Palatul „Jean Mihail”, Teatrul Naţional, Universitate şi unde se întindeau grădini parcă nesfîrşite, precum Parcul „Nicolae Romanescu”. Oraşul respira, prin toţi porii, o istorie demnă de luat în seamă şi neasemuită cu altele, care te chema, parcă, să o reconstitui din fragmente ale trecutului într-un prezent tumultos, dar permisiv, cu vocaţie constructivă.

Mi-am găsit, aici, rostul meu printre ceilalţi, mai întâi în învăţământ, ca profesor, apoi ca editor la „Scrisul Românesc” sau ziarist la cotidianele „Cuvântul Libertăţii” şi „Gazeta de Sud”. Oraşul mă acceptase, trăiam bucuria împământenirii acolo unde mi-am dorit să trăiesc. Dar eu nu eram numai un cetăţean al urbei, ci şi unul al scrisului de care nu m-am desprins niciodată. După debutul bucureştean în literatură, din tinereţe, aici, în Craiova, am cunoscut satisfacţia afirmării mature, aici am cunoscut sentimentul stabilităţii în viaţă şi în domeniul creator, aici mi-am văzut împlinite multe dintre sensurile existenţei mele. Toate realizările, ca şi eşecurile, îmi sunt legate de acest oraş din al cărui destin fac şi eu parte deja.

Îl numesc locul meu sub soare, pentru că aici m-au prins cele mai multe dimineţi şi lui i-am dăruit cele mai multe zile însorite ale vieţii. Au fost ani când m-am aflat direct în slujba administraţiei municipale craiovene. Deloc uşori, anii aceia m-au făcut să-l privesc cu alţi ochi, mai de aproape şi dinăuntru, să-i surprind mecanismele funcţionării, să-i întrevăd orizonturile edilitar-urbanistice. Am condus o vreme (1997-2002) serviciul Imagine şi Relaţii Internaţionale, în cadrul căruia am înfiinţat şi o publicaţie de administraţie publică, intitulată „Curierul Primăriei Municipiului Craiova”, cred că mai apare şi astăzi. În acea perioadă s-au editat simbolurile oraşului Craiova – stema, steagul, imnul propriu, insignele şi medaliile mărturisitoare ale identităţii sale, dar, mai ales, s-au tipărit cele mai importante lucrări care să oglindească istoria şi civilizaţia acestui loc: „Monumentele Craiovei” (arhitectura monumentală a oraşului), „Parcurile şi grădinile Craiovei” (arhitectura peisagistică), „Bisericile Craiovei” şi altele asemenea. Nu las deoparte nici organizarea anuală a Zilelor oraşului Craiova, de Sfântul Dumitru, patronul spiritual al craiovenilor. Oricâtă amărăciune
mi-au produs meschinăria şi împotrivirile duşmănoase ale unor concitadini, bucuria de a fi înfăptuit ceva în folosul obştii craiovene a rămas neatinsă. Azi sunt tot mai covins că oraşul în care mă aflu se trezeşte, pe zi ce trece, la viaţă sub „bagheta” unor edili de mare ispravă...

Nu ştiu dacă Bucureştiul, unde eram „proiectat” să-mi duc zilele, mi-ar fi oferit atâtea şi atâtea puncte luminoase câte am avut aici, alături de cei dragi, în care am crezut şi care m-au făcut să văd că nu sunt, totuşi, singur într-o lume a dezbinării şi grelelor încercări, că pot să-mi aflu rostul printre ai mei, că temelia vieţii nu se află în afara noastră, ci chiar în noi alături de semenii noştri. Îmi repugnă, din toată fiinţa, spiritul agresiv pe care îl constat la tot pasul şi de aceea refuz, sistematic, jocurile de circumstanţă, de interese blamabile, şi mă bucur atunci când constat această atitudine şi la alţii. Pragmatismul exarcerbat generează vicii sociale, produce răni cumplite în relaţiile dintre oameni. Ca atare, sunt adeptul cultivării spiritului civic, bazat pe toleranţă, pe armonie, pe comunicare şi respect faţă de valorile umane de ieri şi de azi. Craiova din sufletul meu are valenţele unei lumi întemeiate pe frumos şi pe bine, cu toate constantele echilibrului oglindindu-se în oamenii săi. Nu este un vis, ci un crez care m-a călăuzit toată viaţa şi la care încă nu renunţ.