Atât de multe lucruri ne deosebesc pe unii de ceilalţi: idei, convingeri, obiceiuri, opţiuni, preferinţe ... Atât de diferite drumuri ne despart şi ne împiedică să fim aproape unii de alţii şi să ne simţim din nou împreună fără a pierde nimic din noi înşine!

Comunicăm tot mai puţin şi mai greu, în ciuda multitudinii de mijloace tehnologice de care dispunem ... Se micşorează distanţele interplanetare, dar cresc (exponenţial!) cele interumane. Incertitudinile de tot felul fac din vieţile noastre un teren mişcător, tot mai arid prin uscăciunea sufletească, prin dezacordul interior, prin contradicţiile ce ne iau tot mai mult în stăpânire. Tot mai greu ne auzim, ne vedem, ne înţelegem unii cu alţii ...

A (mai) vorbi de solidaritate, în acest context, este ca şi cum am visa cu ochii deschişi, sau, dimpotrivă, a privi cu ochii închişi, spre a vedea ceea ce nu (mai) există sau există tot mai anemic, tot mai puţin în noi şi împrejurul nostru.

Cândva, mai demult, cu decenii în urmă, nu era aşa. Nu era bine în afara noastră, dar parcă era mai multă armonie în/între noi. Mai răsărea şi soarele, existau nopţi cu lună, întrebările (mai) găseau şi răspunsuri ... Cei care mergeau o vreme alături începeau să devină părtaşi unii la vieţile celorlalţi – ceea ce nu se mai întâmplă acum, când privim ... liber unii spre alţii, dar nu ne mai vedem aproape deloc. (Poate că ne-a orbit tocmai „luminiţa” de la capătul tunelului...).

În fine, asta e! Locuim laolaltă, însă tot mai înverşunaţi unii împotriva altora şi cu atât mai singuri lângă ceilalţi, pe care îi intrigă şi îi nemulţumeşte apropierea noastră.

Când constat această realitate, eu, unul, mă consider printre norocoşii de a fi aparţinut unei generaţii pe cât de tolerante, pe atât de sensibile şi pertinente la idealitatea comunicării. Noi, cei care am venit în lume, în acest labirint, la jumătatea secolului XX, nu ne-am temut că ne vom rătăci şi nu am ezitat să ne facem cunoscute disperările, ca şi bucuriile. Pe noi ne-a unit Poezia şi nu ne-am temut să privim unii spre alţii, pentru a recunoaşte apoi că avem mai multe puncte de convergenţă decât de separare.

Pe noi, cei de atunci (şi de acum, care mai suntem!), ne-au unit aspiraţii, vârstă, nivel de cultură, atitudinea gravă faţă de lumea şi de realităţile din care încercam, cu disperare, să ne salvăm. Nu excludeam valorile perene ale literaturii, dar căutam, în acelaşi timp, noile momente ale rostirii, conştienţi că anotimpurile nu au nevoie de certificate de naştere spre a veni şi, deci, se revarsă de la sine peste lumea noastră pragmatică şi chiar intolerantă faţă de poezie şi de creatori.

Acestea, adăugate preocupării pentru limbajul poetic, erau câteva dintre temele urmărite de mai toţi colegii mei de generaţie. Astăzi, orizontul artistic al poeţilor olteni este, totuşi, diferit decât în urmă cu mai multe decenii. Acesta este, ca şi viaţa, „iradiat” de alchimia sfârşitului de mileniu, de sentimentul crepuscular ce ne aruncă pe toţi în vâltoarea unui alt „mal de siecle”. Deşi spiritul oltenesc este, îndeobşte, vitalist şi tonic, în poezie se reflectă îndeosebi în forma sa melancolică, sentimentală. În acest sens, i-aş numi pe Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, iar, mai aproape de noi – pe Marin Sorescu. Nici pe noi nu ne-a ocolit adânca melancolie, fiorul metafizic ...

Eu m-am născut în Teleorman şi adesea îmi spun – mai în glumă, mai în serios – că mă trag din stirpea cronicarilor munteni a căror operă am studiat-o în liceu (absolvit la Roşiorii de Vede) şi în facultate (Filologia română şi latină, la Universitatea din Bucureşti, în 1975), preluând câte ceva din robusteţea prozei lui Gala Galaction, Marin Preda, Zaharia Stancu sau din lirismul lui Dimitrie Stelaru. Am copilărit cu spaima pământului în mine, cu dorul imensităţii eminesciene în suflet şi cu privirile spânzurate de cerul înstelat al câmpiei sfâşiate de copitele năvălitorilor dintotdeauna – de la oştile lui Alexandru cel Mare şi legiunile romane, până la necruţătoarea sabie turcească ori şenilele maşinii de luptă germană.

Am venit în Craiova ca profesor, fiind apoi jurnalist, editor, funcţionar public. Viaţa nu mi-a oferit multe satisfacţii în oraşul exilului marelui Ion D. Sîrbu şi tocmai de aceea încerc să compensez aceste lipsuri prin sentimentul scrisului.

Dar „traseele” poeziei şi ale existenţei mi-au dezvăluit, iată, în cele din urmă, că suntem într-o lume fără priviri, în care drumul de urmat e tot mai greu de zărit, asemenea fiinţei noastre, finalmente, solitare.