Se scrie mai mult decât se citeşte. Se publică mai mult decât se scrie ... Poate că nu e atât de rău cum suntem predispuşi, cu spaimă, să credem. Poate că este chiar bine să existe o asemenea (greu de înţeles) „efervescenţă” scriptologică în pseudo-miltonianul nostru «paradis pierdut».

Mie, unuia, îmi ajung la redacţie (şi nu numai!) destule cărţi, reviste şi chiar manuscrise – unele de o îmbucurătoare rezonanţă. Dintre cele de curând primite îmi place să amintesc aici titluri remarcabile precum Elogiul furtunii de Ioan Evu, o antologie poetică relevând parcursul liric de toată admiraţia al unui creator autentic, pentru care cuvintele sunt fiinţe, forme vii şi inalterabile în orchestraţia universală („cuvinte trăind – visele noastre / nepublicabile”); apoi Angoasele de-a-ndoasele de Ileana Roman, ori aspru sângele meu de orădeanul Gheorghe Vidican, punând după aceea un semn aparte la Noul manual de ascuns trecutul de Viorel Lică sau la Iustina (pagini de proză) de roşioreanul Liviu Comşia. Nu m-au lăsat indiferent nici Vitrina cu rondeluri de universitarul craiovean Teodor Oancă, aforismele lui Titu Dinuţ din Aleatorii, cărţile severinenilor Dumitru Andreca (Parodii) şi Florian Copcea (Critice-Scara fără trepte), ale teleormănenilor Vali Niţu (Secunda celestă – ediţie trilingvă, română-engleză-franceză) sau mai tinerei Nicoleta Milea cu al său Ecoul tăcerii, din care spicuiesc aceste transparenţe: „Mi-am transplantat inima / într-o pasăre vie ... / De unde vin / şi unde mă duc ? / Eu – cu aripile tale, tu – cu zborul meu!”.

Prietenul Emilian Mirea s-a făcut luntre şi punte pentru a publica, într-un volumaş, la editura altui prieten, prozatorul Jean Băileşteanu, poemele rămase în manuscris după moartea lui Dan Bucur Mânătoru, sub titlul Atâta viaţă amanetată iluziei (Ed. M.J.M., Craiova 2012), din care nu mă pot opri să citez măcar o strofă: „Împuşcate, stelele stau să cadă / Ca nişte ouă din cuibar de zăpadă, / Ca nişte ferestre de iederă rară / Pe umerii râului păscut de o moară” (Fără nume).

Iar lista ar putea continua. Mă întorc, însă, la un manuscris despre care am şi notat câteva gânduri – sper, edificatoare întru susţinerea ideii lecturilor necesare.

Feţele tetraedrului de Ianuarie Raul Iordăchiţă - cum se intitulează manuscrisul de faţă - este, fără îndoială, opera unui virtuoz care apasă jucăuş claviatura cuvintelor pentru a stârni, uneori, sonuri remarcabile. Este un joc al cuvintelor greu de strunit, un joc tumultuos, relevând o percepţie vie şi un mod propriu de a vibra intens, nestăvilit de norme ori prejudecăţi. Starea lirică, din acestă perspectivă, este ca şi respiraţia - mai adâncă sau mai uşoară, după încărcătura sufletească a momentului. Resortul interior îl reprezintă fuga de banal, de monoton, de rutina ce tinde să acopere orice dram de simţire omenească, de unde şi predispoziţia ludică, menită să reanime şi să redimensioneze un spaţiu aproape amorf. Chiar şi srtucturarea poemelor este una atipică, toate cele 59 de texte fiind supraintitulate Opus...

Ambiguitatea este la ea acasă printre sonorităţile verbale demne de toată atenţia („E foaie, e verde-i valută, / deschide-te, floare bătută. / E frunză cu strugur bordo, / iubeşte-mă damă caro”) sau în simpaticele scenarii aluzive împinse până la hotarul licenţiozităţii, fără a-l depăşi („Garsoniera sa de trepăduş / era plasată, duş în duş, / cu-a unei doamne cu exces de suflet, / de îi făcea şi în iaurt să sufle / pe cei cu obligaţii uzuale, / în zona sferei conjugale...”).

Mai toate Opus-urile sunt străbătute de accente ironice şi autoironice, în stil villonesc, traversând cu bonomie experienţe adesea grave, încărcate de un real dramatism, cum ar fi aceea a trecerii prin lume cu iluzia unei întoarceri iluzorii la sine, cel de altcândva: „Pe patul de fier, / pe ciorchini răsbuzat, / în somn somelier, / dimineaţa bărbat, / lipsit de păcat, / întors prin minune, / mai frumos şi curat, / contemporan cu sine”.

Alteori, apăsat de înaltă melancolie, autorul exprimă, cu nespusă delicateţe şi gingăşie, eternul regret al fiinţei perisabile, fragile ca şi toamnele ce îl „înzăpezesc”: „Trecut-au peste mine, Doamne, / atâtea primăveri şi-atâtea toamne. / Şi iată-mă, acum, înzăpezit, / în vara asta fără de sfârşit”.

Cu evidentă aplecare spre cele veritabil poetice, Ianuarie Raul Iordăchiţă face un semn nonconformist în lemnul încă reavăn de seve al cuvintelor pe care mulţi dintre noi le aşteaptă.