Sfârşitul lunii februarie îmi evocă mereu figura lui Marin Sorescu. A trăit prin şi pentru poezie într-un fel aparte, de neuitat atât pentru cititorii săi, cât şi pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape. Avea un fel inconfundabil de a se manifesta între oameni, un fel mai ciudat, mai greu explicabil. Îl întâlneam adesea în redacţia revistei Ramuri, pe care a condus-o mulţi ani, sau în alte împrejurări care mi-au rămas întipărite în suflet. Nu era declarativ, ci, mai degrabă, taciturn. Îşi căuta cu greu şi îndelung cuvintele când avea ceva de spus, iar uneori te străduiai să bănuieşti ce vrea să zică. Şi avea foarte multe de spus ...

L-am admirat pentru opera lui, aşa cum i-am admirat şi pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag sau Gheorghe Pituţ – ca să amintesc doar câteva dintre reperele liricii noastre contemporane. Îl admir şi acum, când nu mai este, dar îi simt teribil lipsa dintre noi, cei de azi, care încă mai suntem.

Câteodată îmi era teamă de privirile lui. Urcam treptele redacţiei într-o stare de panică – nejustificată în fond. Intram acolo cu infinită speranţă, dar şi cu mare nelinişte. Îmi inspira încredere şi, totodată, un sentiment de îngrijorare, gândindu-mă eu la prea sinuoasele încercări ale scrisului, pe care marele scriitor din Bulzeştii Doljului le trăise atât de strălucit.

Au trecut deja 7 ani de la dispariţia sa prematură şi încă nu m-am obişnuit cu gândul că nu-l mai pot întâlni aici, pe pământul unde el văzuse lumină, venind să mai pună o treaptă la temelia aşteptărilor noastre. Mi-a scris cândva, pe volumul Norii, un autograf care mă uimeşte şi astăzi: „Lui F.M., aceşti nori care m-au plouat pe mine în zile cu soare”. Amintirile, desigur, îmbogăţesc realitatea, sunt un pandantiv al vieţii noastre anterioare, potenţând ceea ce am fi vrut noi să fie şi nu s-a împlinit. De aceea le şi căutăm şi ne însoţesc în clipele cele mai intense, devenind chiar mai vii decât ceea ce ni se întâmplă cu adevărat.

Marin Sorescu este o astfel de imagine, dar o imagine susţinută nu de întâmplări, ci de cuvintele în care a crezut şi cărora le-a făcut loc în inima mea bolnavă de singurătate şi de neîmpliniri. Îi aşteptam, tăcut, venirea în Craiova, la reuniunile cenaclului „Ramuri”, unde ajungeam învoindu-mă de la serviciu, sau îl căutam în speranţa că numai întâlnindu-l voi găsi un răspuns la căutarile mele. Încă nu ştiam că nu trebuie să cauţi în ceilalţi ceea ce nu poţi să-ţi oferi tu însuţi. Iar eu aveam în mine ceea ce căutam în afară. Marin Sorescu m-a făcut să înţeleg acest lucru. Fără discursuri şi fără tirade retorice. Prin simpla lui apropiere ...

Privesc, la sfârşit de iarnă, două cărţi noi cu numele său. Una dintre ele se numeşte Jurnal inedit. vol. V (ed, MJM, 2012) şi cuprinde însemnări din drumurile lui prin lume, pe mapamond. Sunt simple creionări, aproape fără pretenţii artistice – dar cât de pregnante, de expresive! De exemplu, într-o conjunctură irlandeză, surprinde, târziu în noapte, pe „Cineva adormit cu capul / În piept” (citat din poemul Emoţie. Studiu asupra transmiterii emoţiei). La observaţia versificată că „Emoţia mea nu se transmite!”, poetul adaugă o notă mai memorabilă decât poemul însuşi: „Nu dormea, stătea cu ochii-nchişi ca să-ţi apere emoţia de neajunsurile vederii”.

Despre greutatea editării acestor «însemnări şi impresii din Spania, Mexic şi Anglia» ne vorbeşte, ca şi în celelalte volume, fratele scriitorului, profesorul şi poetul George Sorescu, căruia nu i-a fost deloc uşoară transcrierea textelor din caietele ce străbătuse-ră atâtea meridiane, spre a da la iveală încă un parcurs spiritual de excepţie după modelul maiorescian: „Sînt componente picurate fugitiv şi fragmentar, încât cititorul de azi, încă ademenit de poetica vechilor tipuri de jurnale, pare să rămână în cumpănă. (...) Ne aflăm, deci, în faţa unui mozaic de componente, configurate spontan, unele nestilizate, dar tot atât de necesare exegezei şi hermeneuticii moderne”.

Ar mai fi încă destule de spus pe marginea creionărilor respective care ne înfăţişează dimensiunea frustă, liberă de canoane, a unei personalităţi creatoare cum a fost Marin Sorescu („Un argonaut modern, înzestrat cu aleasă cultură, ereditar, aflat sub un impuls daimonic, în accepţie mitică” – citat din prefaţa lui George Sorescu). În loc de asta, menţionez câteva versuri care prezintă lumea ca pe o coridă la care participase autorul în Spania: „E înăbuşeală pe lumea asta, aşa-i? / Te şi strânge puţin arena. / Ca un ochi care se va închide / În curând. Poate că ai pierdut // Prea mult sânge ... ! Ce sunt aceste / Aplauze! Se apropie matadorul / Cu sabia ascunsă în capă. / Vă priviţi în ochi” (De partea taurului). Inconfundabil ca întotdeauna, M.S. ne surprinde şi acum în viziunile acestor pagini, spunându-ne, în acelaşi poem, că „Arena e o trestie care se dilată”.

A doua carte se intitulează Configurări grafice II, apărând la aceeaşi editură în 2012. Desene şi fotografii originale se alătură textelor poetice cu datări din anii de început literar. Majoritatea sunt autoportrete sau portrete ocazinale, semn că fizionomiile îi stârneau un deosebit interes. (Poate că poetul chiar se întreba ce este dincolo de aceste măşti, sau poate că i se relevau suprafeţele sinelui!). Cert este că „exersa” pe el însuşi în aceeaşi partitură care m-a făcut întotdeauna să exclam admirativ. Şi nu pot încheia aceste gânduri despre el – acum, la început de primăvară – fără a-i mai rosti, încă o dată, câteva dintre cele mai frumoase versuri din scumpa şi (totuşi!) marea noastră poezie contemporană: „Mergea uitat de Dumnezeu/ Un tren prin Bărăgan. Nici eu, / În tren fiind, nu mai ştiam, / Mergând aşa, de ce mergeam?” (Uitat).