Două dintre cărţile de poezie primite în ultima vreme mi-au atras atenţia mai ales prin lipsa de ostentaţie şi prin lejeritatea discursului liric, prin armonia rostirii şi suportul profund altruist al «confesiunilor» dăruite nouă în aceste pagini.

Relieful calm, cu orizonturi deschise, evitarea stridenţelor şi a povârnişurilor cu abrupte ravene, dorinţa comunicării de sine prin abandonare în melancolia dezvăluitoare de intensităţi interioare – sunt doar câteva din caracteristicile poemelor din volumul Valea Bună de Alexandru Drăghici, apărut la editura severineană Prier în 2012. Este o lirică învăluitoare, mătăsoasă ca o linişte vesperală din care parcă ar creşte, ca nişte fiinţe, vise şi gânduri mărturisitoare de adâncurile lăuntrice din care vin spre a face să se vadă „cerul rezemat de lacrimă” ori să transcrie metaforic şi înfiorat nostalgia după copilăria pierdută şi după satul cu „biserică de rouă”: „Mi-e dor de satul meu cu morţi şi vii, / rămâne luna-n pirostrii să fiarbă / şi pot privi pe-ascuns după chindii / copilăria în cămăşi de iarbă” (Valea Bună).

Motivul casei părinteşti sau amintirea părinţilor stârnesc puternice ecouri în sufletul celui ce încă mai regăseşte – peste timp şi printre cuvintele ce l-au năpădit – Fotografia unei dimineţi în marea simplitate a vieţii de altădată: „Mai poartă casa mamei în pereţi / fotografia unei dimineţi // În ramă, pe o scoarţă stau frumos / la răsărit Preasfânta şi Hristos // lângă fereastră încă îmi fac semne / părinţii descărcând un car cu lemne // bunicii cu bisericile-n mâini / le-au aşezat în piepturi de bătrâni // umblă prin sat zăpada în etate / iar mieii zbiară a eternitate!”. Imboldul naturistic al reîntoarcerii spre sine se regăseşte şi în tabloul viu-expresiv al reîntâlnirii afective cu părinţii („Mă ia de mână iarba spre părinţi / verde-i cărarea iederând târzia, / lângă biserică îi văd cuminţi / robi întru Domnul, Gheorghe şi Maria” – Dor de părinţi). O vizită a tatălui obosit la fiul său îi evocă acestuia din urmă interferenţe existenţiale aproape de mister: „Prea singur tata a venit la mine / el mirosea a grâu şi a pământ / tot satul îi curgea prin vine / şi nu puteam să zicem un cuvânt” (Tata în vis).

Se întrevăd, neîndoielnic, filoanele poeziei chtonice veritabile, cu accente moderne, amintind de Goga, Cotruş, V. Militaru, ori purtând semnele metafizicii blagiene. Oricum, se justifică pe deplin observaţia poetului Nicolae Jinga potrivit căreia Alexandru Drăghici „oficiază o poetică a sincerităţii...”. Cert e că poetul severinean şi-a pus temelia propriei case poetice începând de la debutul cu Septembrii din 1988 şi continuând cu Păsări greşite din 1995.

A doua carte, intitulată Poezii povestite de alţii (ed. Autograf MJM, 2005), este semnată de un tânăr craiovean, Stelian Beldie, care îşi croieşte cu dezinvoltură drum „în dulcele stil clasic” prin relieful stâncos al actualităţii foarte prozaice. Citindu-i versurile, ai senzaţia că undeva, în apropiere „cântă” nişte izvoare şi foşneşte un crâng. Vibraţia poetului este intensă, iar cuvintele par rupte din prea-plinul ce se cere spus: „Iubesc vorbind şi mi-e păcatul mare - / Sunt mai frumos bârfit decât uitat. / Am încercări pe câtă renunţare, / Sunt un drumeag de ţară asfaltat” (Orgoliu). În toate poemele se desluşeşte un sens al asumării, declarat cu o sinceritate dezarmantă: „V-am dat din ochii mei la fiecare”, sau îşi doreşte „să mă culeagă fiecare”. Candoarea este starea tutelară a acestor fruste rostiri de un lirism apăsat, care se reflectă într-o imagistică pregnantă, foarte expresivă. Ecouri chtonice se resimt în poemele pline de seva câmpiei: „mă culcam pe zori / şi mă-nveleam cu roua”, „o potecă veche a murit săpată”, „când o să creşteţi berze în odaie / şi-o să plantaţi cireşii în pustiu”, „mă doare nefericirea unei ploi”, „visează copacii” etc. Poetul se simte „vinovat de lacrimi ca de o sărbătoare” şi, uimit de spectacolul natural, percepe miracolul gratuităţii: „să cresc în somn, să plâng degeaba”.

Este un lirism de sorginte eseniniană, mustind de o tinereţe debordantă, dar şi de melancolie: „Îţi aminteşti, fereastră, de ce era afară, / Prin câtă toamnă lungă fugeai cu ochii mei” sau: „Toamna care pleacă ne mai roagă blând / Să nu-i stăm în cale şi să o iertăm” sau: „Până-mi aduc aminte c-am sufletul afară”. Ca şi la Esenin, tumultul existenţial conduce la ideea că viaţa „se simte bine călcată-n picioare”, iar duritatea trăirii se converteşte în suavitate şi tristeţe blândă, în notă intimistă plină de culoare şi de vibraţie sufletească: „Sunt trist de ziua mea ca o baladă / Când cea mai lungă viaţă s-a sfârşit / Şi nimeni nu mai vine să mă vadă / Şi gheaţa de pe gânduri s-a topit” (2 aprilie). Alte versuri surprind nuanţele diafane ale lumii înconjurătoare, în care cireşii „îşi vând tristeţea la albine / şi albul la culegători” sau, miraculos, se prefigurează Salcâmi şi zei, ca în poemul denumit astfel.

Situat între rural şi citadin, cu o percepţie remarcabilă a stărilor vitaliste, autorul este un nativ cu ample disponibilităţi de a-şi transfigura propria experienţă lăuntrică în versul de o mare străvezime, de o transparenţă prin care se zăreşte până departe în sufletul său. Universul său liric este puternic vizualizat în imagini cu pregnanţă metaforică, de o strălucire suavă şi moale, în măsură să ateste vocaţia contemplativă în seducătoare partituri lirice.

În ambele cazuri, însă, reflecţia artistică devoalează secvenţe ale «peisajului» interior, prin autentice viziuni şi transpuneri creatoare.