Raportat la propriul sine, discursul liric al lui Gheorghe Dănişor, cultivat în volumul Muguri de tăcere, se caracterizează printr-o expresivitate amplificată a limbajului, instituind o paradigmă prin excelenţă postmodernistă faţă de cea cu care ne-a obişnuit în Dincolo de dincolo (2015), consonând astfel cu un real totalmente stihial: „Spiţele roţii. Nu există/ Golul din mijloc/ Dă formă vidului lacom/ Văd facerea nimicului/ Din razele soarelui. Cădere/ Cucul se retrage din sine/ În sine. Spre seară/ Liniştea” (Neant). Eul auctorial, plasat inspirat într-un univers cu dimensiuni şi cu identităţi (intertextuale) multiple, alunecă fără obstacole spre sensuri existenţiale, tensionate, în care avatarurile timpului creaţiei se lasă substituite, ontologic, de ,,vocile textului” (Roland Barthes).

Viziunile poetice, magistral transpoetizate în „imagini hipnogogice” (J.-P. Sartre), fluide şi deformate, e drept, şi destul de criptice, cum sunt picturile lui Salvador Dali, asupra cărora actantul meditează kinestezic, sunt reductibile la imanenţa şi transcendenţa deopotrivă a realului şi a fantasticului, întrupate în tainele lumii: „Privirea se priveşte. Pe sine./ Ciolane aruncate în haos. Lumină./ Undeva ceva se săvârşeşte/ Iar vidul prinde chip./ Pasărea colibri. Rămâne suspendată” (Facere). Această poziţionare, fenomenologică prin însăşi ficţionalizarea sistematică a realităţii, presupune, în câmp literar, existenţa unui sincretism vădit: „Am încercat odată/ Cu mult timp în urmă,/ Să mă întâlnesc cu mine./ […]/ În clipa aceea, nici măcar/ Nu mă puteam gândi la mine./ Atunci, m-am întrebat eu,/ De ce doresc să mă întâlnesc/ Cu mine?/ Ce caut eu în proiecţia/ Eului meu atât de insipid…/ Şi totuşi atât de misterios? […]/ În mine, atunci, dintr-odată,/ S-a întrupat mirarea” (Căutare).

La prima vedere, modelul poetic pus în text de Gheorghe Dănişor se suprapune exact şi miraculos climax-urilor imediate ale fiinţei poetice care îşi trăieşte cu coincidenţe ludice „aventura” prin labirintul simbolurilor şi al codurilor filosofice profunde încorporate, cum postulează autorul, „în imaginea de dincolo/ de imagine” (Dedublare), cu scopul de a înlesni narativ comunicarea cu eul absolut şi cu (dez)ordinea criptică provocată în prozodie de intertextualitate: „Mă întreb/ Eşti alături de mine în această/ Expediţie de descoperire/ A răului ascuns în inima mea suferindă?/ Deodată vine din mine spre mine/ Şi dincolo de mine/ O lumină ce mă înalţă surâzând./ Un chip de înger, vreau să zic,/ Urcă din mine spre mine/ Dincolo de mine” (Căutare de sine).

Urmărind reprezentările alter ego-urilor sale, putem observa că lirosofia lui Gheorghe Dănişor este, într-un regim perpetuu de metamorfozare, adică în consens cu timpul, puternic ancorată la arhetipurile poesis-ului actual, astfel justificându-se existenţa în compoziţii a unui livresc cert, transgresat de un lexic cu accentuate irizări „pictate” dadaistic, cu precădere în maniera construcţiilor tip haiku: „Ochi deschis. În ochi./ Lupul îşi linge. Rana./ În mine plânge. Gol./ Fereastră spre lume. Tăcere” (Mirare) sau: „Cunoaşte. Ce cunoaştem?/ Îndoială./ Bufniţă în seară./ Intrus în măruntaie. Vreme./ Cădere în gol. Dincolo” (Supranatural). Reformarea/ reformularea „mitemelor” consacrate şi revendicate în/ din literatura universală corespund unui mit propriu, întemeiat în logos, circumscris unui imaginar care, în cazul său, anticipează sfârşitul mimesisului şi al manierismului identificat în volumul anterior de poeme – Dincolo de dincolo. Acest lucru nu se întâmplă fiindcă în versurile din Muguri de tăcere sunt implantate abstracţiuni şi ispite experimentale care solicită şi forţează sugestia şi conştiinţa, ci şi fiindcă poetul, chiar dacă pe alocuri are obsesii stănesciene, este un spirit inconfundabil al Ideii: „Există sus şi jos/ Stânga şi dreapta,/ În faţă şi în spate./ După sufletul meu ar fugi după mine?/ Indiferenţa pietrei/ Mă pune pe gânduri” (Contemplaţie); sau: „Fiinţa nefiinţei mele/ Este nefiinţa fiinţei în genere/ Şi atunci mi-am zis/ Nefiinţa fiinţei este/ Fiinţa nefiinţei care sunt/ […]/ Pot eu oare să fiu şi să nu fiu,/ Să-mi trăiesc moartea/ În destinul existenţial al eului efemer?” (Abis).

Într-o altă definire a poeziei, putem constata că „arătările” lui Gheorghe Dănişor se aseamănă cu nişte vitralii prin care, totuşi, ochiul reuşeşte să se strecoare în adâncurile insolite ale imaginaţiei pentru a pune stăpânire definitivă pe resorturile cuvintelor. Perspectiva perceperii sentimentului că prin creaţie omul este fără sfârşit, nelăsându-se afectat de trecerea ireversibilă a timpului, şi odată cu acesta a vieţii sale, nu este o utopie: „Este posibil să priveşti/ Şi să nu vezi?/ Un cârd de cocori/ Desenat pe cerul senin./ Undeva departe fără să mă cunoască/ Cineva mă caută mereu./ Uite cum trece timpul...” (Curiozitate). Excesul în discurs de multiplicări/ ipostaze ale fiinţei învăluie poeticul într-o aură de mister, halucinantă, absurdă, în lăuntrul căreia realul este complet abolit, făcând loc astfel ficţiunii. Datorită acestui travaliu, „glasul fiinţei”, cum numea Heidegger poezia, dovedindu-se a fi „reprezentarea sufletului, a lumii celei mai lăuntrice în totalitatea ei” (Novalis), mitologizează, evident, sofistic, nemurirea. Iată un poem care certifică în ramă de ars poetica această aproximativă aserţiune: „Apus de soare. Moarte./ Către viaţă călătorim./ Cărările de munte/ Nu duc nicăieri./ Lupul îşi caută puii./ Acasă e cald şi e bine” (Aproape nimicul).