Un discurs de factură postmodernă, adesea vidat de metaforă, cu prelungi reverberaţii armonice, promovează Emanuela Buşoi în noua sa carte bilingvă, a treia privire/ le troisičme regard. Poemele, cu mesajele balansând între real şi biografic, mai degrabă văzute decât rostite, au conştiinţa teatralităţii unui sine apolinic racordat la pulsurile vitale ale unui univers creat din resursele memoriei: „Remarci semantice ori gramaticale/ pasaje întregi din sanscrită traduse pe loc în franceză/ lumi imemoriale din Rigveda/ cuvinte lapidare provocatoare:/ eu sunt cel care/ a fost/ ESTE şi/ va fi” (Profesorul de limbi moarte şi vii).

Faptul că mai toate compoziţiile, adevărate amintiri înrămate, sunt transpuse şi în limba lui Rimbaud indică dubla identitate poetică a spiritului autoarei deghizat într-un alter ego, anume parcă pentru a demonstra atât vocaţia ei ideatică de a accentua fără complexe puterea de seducţie a cuvântului, cât şi ipostaza eroului transfigurat în imaginarul spaţiului cultural cu care este familiarizată prin instrucţie. Traducerea poeziilor din română în franceză, deşi „presupune înscrierea într-o izomorfie semantică” (Irina Mavrodin, Despre traducere – literal şi în toate sensurile, Ed. Scrisul Românesc. Fundaţia – Editura, 2006), nu diminuează poeticitatea textului iniţial, ci îl încarcă ad litteram cu multiple, revelatoare valenţe estetice. Datorită acestei metamorfoze, limbajul, fără a fi experimental, resuscitează organic catharsisul în care sunt fixate, până în cele mai mici detalii, semnificaţii şi sensuri prozodice spectaculoase: „Sunt visul verde din ochiul deschis/ Al leului/ Sunt floarea imensă de lotus argintiu/ Multiplicată/ La nesfârşit în sunete de cimpoi/ de îmblânzitorul de şerpi/ cu trup de abanos” (Nud în peisaj exotic) sau: „Mâinile înălţătoare de piatră peste piatră, fără mortar,/ închipuind trunchiuri de con, s-au dezintegrat în aripi/ de fluturi, în mireasma albă a florii de leandru, în praful/ timpului omnipotent./ Numai cuvintele lor, fără moarte, ne ajung din urmă şi trec/ mai departe” (Su Nuraxi).

Emanuela Buşoi, practicantă a unei formule poetice originale, abundent expresioniste, cu o sintaxă decupată din opera multiformă a lui Tristan Tzara, se lasă condusă de intuiţie în travaliul său „crestomatic” de materializare a resurselor meditaţiei, de valorificare a feliilor bizare de cotidian şi istorie perceptibile doar de ochiul întors în interiorul fiinţei. Tocmai de aceea, versurile, indicând un exerciţiu de poetizare a sinelui transcendent, radiografiază, după tehnica stop-cadrului, activând astfel sugestia, spectacolele lumii în care, ritualic, sunt relevate spaţii concrete şi virtuale, trăiri intense, timpuri dilatate, pierdute sau întoarse din uitare: „Lucrurile o iau razna, se adună în grămezi, teancuri, vrafuri,/ se stivuiesc în ştiuta dezordine cotidiană./ Şi messir Woland care mă tot invită să-i contemplu noua/ compoziţie, vârtej în continuă metamorfoză, tunel de/ foc, căldură şi lumină, nori şi materie deasă, cu o viteză/ nemaipomenită de facere de lume” (Astăzi).

Poeta, un iconoclast adâncit în resemnări melancolice, ori de câte ori constată că realitatea este viciată de ficţiuni, pentru a-şi ascunde visceralitatea simţămintelor, apelează la măşti ontologice, însetate de absolut, şi reifică, lucid, miturile existenţei. Apetenţa existenţială a autoarei, în dialog perpetuu intertextual cu poezia, reflectă dezinvolt, într-un regim simptomatic de proiecţie în aceasta al „glasului fiinţei” (Heidegger), „a treia privire”, extradimensională, concentrată asupra unei „lumi posibile” (Umberto Eco) în a cărei conştiinţă sunt stratificate „o lume teatrală”, „o lume culturală” şi „o lume textuală”. Ori praxisul poetic al Emanuelei Buşoi deconspiră spiralic toate aceste non-entropii estetice: „Mai întâi stimulăm nervul vag. Nu e/ O privire vagă precum cea a Berthei/ Morisot. Nu. E firul Ariadnei rătăcitor/ În căutare de semizei. Apoi ochelarii/ De soare şi lentile evităm, de vreme/ Ce eu văd ce este nevoie să văd, şi/ După ce sorele zilei apune, lumina/ Albastră calcifiază glanda pineală./ Chiar şi pe ea...” (Laboratorul din garaj), şi: „Cu Sancho Panza am urcat pe spinare de măgar/ spre Toledo urcat în nori,/ spre Sevilla peste Guadalquivirul chihlimbariu/ pe podul larg roman;/ ne-am strecurat pe podul Carol/ prin mulţimea nesfârşită de oameni sau/ podul cu lacăte de toate mărimile şi culori/ din oraşul lui Mozart…” (Toţi avem o ţară) sau: „Totul curge acum şi mereu, se strecoară în reţeaua urbană/ de canale, în râuri, fluvii ori în abis de Mariane./ După ce mii de ani copiii lumii au alergat cu limba scoasă/ să prindă cât mi mulţi fluturi albi în zbor, în sfârşit/ Marele Vânător veni./ Bentley veni cu minuni de nimeni privite până la el, veni/ cu microscopul său improvizat./ O sută de fulgi vânaţi într-o zi cu viscol puternic” (Curg streşinile).

În consecinţă, „privirea” invocată, ce se insinuează în structura poemului, nu numai că anulează linia de demarcaţie între ficţiune şi realitate, dar şi textualizează inserturile de inspiraţie labirintică ale misterelor/ miracolelor ce le alcătuiesc alchimic substanţa. E şi firesc de vreme ce multe din prozopoemele din a treia privire/ le troisičme regard poartă stigmatul unei fantezii narative, contrapunctice, puternic marcate de „fior galvanic” (Baudelaire), argumentând în acest mod autenticitatea lirică a unei poete originale.