Ipostazele propriei identităţi, puse în evidenţă, aproape invariabil, cu imagini artistice spectaculoase, recreează o ipotetică lume-spectacol în care totul este ritualizat cu dezinvoltură în scopul expres al racordării eului poetic la spiritul Universului. Este această sacră „punere în abis” o modalitate logică, fără riscuri, de a atenua senzaţia de alteritate a fiinţei care „pentru a rămâne în viaţă” îşi „cară fricile departe de casă/ ca pe nişte pui de pisică/ ştiind că or să vină înapoi”: „tu nu eşti aici să mă vezi albind/ n-aş spune cuvinte mari/ dar în cele mici memoria face condens/ dintr-un colaj de stări/ îţi visez umbra împleticindu-se pe lângă fotoliu/ cerul de fosfor/ rostogolindu-se peste amândoi/ şi o stea/ care rămâne agăţată de tavan...” (vorbesc rar despre noi). De asemenea, inserţiile biografice în care sunt evocate, într-un registru al nostalgiei şi al regretului, ornamentate cu autentice acrobaţii lingvistice, arhetipurile existenţialist-ontologice ale poeziei universale – mama, tata, bunicul, sinele ş.a. –, accentuează la Gela Enea paradoxurile expresioniste depistabile în ideaţia de factură blagiană.

O particularitate distinctivă a scrisului Gelei Enea este utilizarea formulelor mitopo(i)etice postmoderne, fapt care demonstrează, pe de o parte, un vizionarism lăsat să se scurgă controlat prin inevitabilele „spărturi ale memoriei” (lumea care contează), iar pe de altă parte, înclinaţia ei spre tendinţa de legitimare axiologică a infinirii (în accepţiunea lui Constantin Noica) adevărului că poezia nu poarte fi niciodată desprinsă de realitatea care, să fim de acord cu postulatul exprimat, „încape-ntr-o lentilă”, chiar dacă aceasta este transfigurată prin ficţiune şi ameninţată de vid în împrejurarea când lucrurile ,,în litere ne-au pus otravă” (poem fără titlu): „am şi eu un loc gol/ mimez fericirea şi-mi iese/ mă uit într-un punct fix/ dintr-odată punctul fix se uită şi el la mine/ ne facem doi” (accident), şi: „mama tânără bunica tânără/ învăţătoarea mea/ tot tânără şi ea/ numai eu bătrână/ numai eu/ slujită de bypass/ le fac semne cu mâna/ să se-apropie/ ele/ mai departe se duc/ mai/ în fum/ de sub ventilatoare/ se aud îndemnuri şoptite/ respiră/ încă puţin şi gata/ mormăi/ sunetele/ anemii intraductibile/ distanţa creşte la ambele capete/ clipa/ mi se-nfige-n gât ca un os de peşte/ nu pot nici s-o-nghit/ nici s-o scuip/ afară” (singurul vis de care-mi amintesc).

Deşi titlurile unora dintre poemele din volumul Sună-mă cu taxă inversă se repetă, şi acestei maniere, deocamdată, nu-i găsim explicaţie, ele sugerează ubicuitatea heracliteană intuitiv aprofundată şi (tran)spusă de autoare într-un limbaj paradigmatic, de maximă revelaţie. Astfel se justifică şi mesajul poemului-concluzie (en) fin, în care Gela Enea, o poetă de răscruce în lirica feminină românească, se dezvăluie în adevăratele sale rosturi şi dimensiuni prozodice: „stăm în aceleaşi tabele/ adăugaţi/ aceloraşi rubrici cu necesarul de sacrificii/ al armatei de propagandă/ din greşeală am scris textul ăsta/ dintr-o mare greşeală le-am scris pe toate/ tristeţea/ urcă mercurul din termometru/ sub jetul acesteia/ până la urmă ce-a vrut să spună autorul/ alunecarea fratricidă a degetelor pe taste/ e condamnabilă?!”.