Poetica lui Toma Grigorie, contrastivă şi caleidoscopică, grefată pe arhetipuri ontologice canonice, gravitează în jurul „adamicului eu” aflat în permanenţă obsedat atât de sentimentul frustrant al trecerii timpului, cât şi de absurdul stihial, firesc, dar inexplicabil, care în aparenţă ne guvernează viaţa. În calea acestor avataruri care trezesc, în labirintul fiinţei, demonii fricii de neant, este aşezată în curmeziş, cum altfel, poezia. În masivul volum Cina cea de toamnă, arătarea acesteia, epidermică, sacralizatoare, este imanenţă, este, sub semnul recognoscibil al catharsis-ului, existenţă, „ţipătul ideii” (Precum cariul lemnul de brad): „Poezia poate oferi gratuit naveta/ de la minte la inimă/ Ne poate face să visăm din nou în culori/ Să desferece cătuşele vieţii aride/ e în stare poezia/ Să spargă lacătele jinduitelor sipete de aur/ preschimbate în sicrie anonime” (De ziua poeziei); sau: „Când mă încolţesc haitele vieţii/ mă ascund după pleoapa poeziei/ Ea mă îngăduie şi se străduieşte să nu clipească/ Stau acolo abstrus şi-mi torc caierul zilelor/ Ce m-aş face fără această pavăză/ Tot ei mă spovedesc şi simt cum/ clemenţa capătă formă materială/ Cuvintele devin pastile analgezice/ Nu ştiu cum reuşesc antipoeticii să-şi oblojească rănile sufletului/ Poate că au supapele lor de defulare/ […] Se pare că am forţat pleoapa poeziei să se deschidă/ şi nu mai sunt protejat/ Mă reîntorc în habitatul ei catifelat să-mi leagăn angoasele/ în hamacul aninat între două cuvinte” (Sub pleoapa poeziei).

Discursul poetic, sedimentat în adâncimile limbajului, cristalizează, contrapunctic, o magie generatoare de jocuri afective şi, în ultimă instanţă, de reflecţii gnomice din care „ochiul poeziei mă priveşte/ tot mai aproape tot mai departe” (cum pot lăsa poezia să-mi spună adio), iar „poemul coboară în palma bătucită/ a truditorului” (optimismul poetului): „Unora le-a dat Dumnezeu/ Piatra/ să elibereze lumea din ea/ şi s-o împietrească la loc/ Altora culoarea şi pânza/ pentru chipuri şi cadre/ din ramele vieţii/ Altora le-a încredinţat armonia/ din trilul de privighetoare/ pentru portativele auzului/ Mie mi-a rezervat cuvântul/ să încropesc imagini vizuale/ pentru mintea nevăzătoare” (Mie cuvântul); sau: „Nu ştiu ce să fac cu vorbele multe/ care se leagănă în crengile sintaxei/ fără cuvânt fără sens/ lacrimile lor curg fără să/ plângă” (Vorbele).

În consecinţă, vocile poetului răzbat paroxistic în incantaţii sublimate de dicţiuni inefabile, intens spectrale, accentuează starea fiinţială, demiurgică, a spiritului aflat tot timpul pe linia de fugă pregătit să înnobileze actul de creaţie prin disimularea trăirilor renăscute din „cenuşa tăcerii”: „Sunt un ţesător dintre cei care desfac firul în patru/ Ce simplu gândesc adevăraţii ţesători/ lasă mâna liberă printre iţe/ Rup din cuvântul pâine o bucată de zi/ ce dospeşte în cuptorul verii/ Eu complic şi mai mult lucrurile complicate/ Nu ştiu ce rosturi caut în unghiurile/ prin care trece suveica/ […] Cred în alchimismul cuvintelor/ în ele caut ambrosia roca vindecătoare/ de eroziunea tinereţii lumii/ Te ispiteşte şi pe tine secretul tinereţii fără bătrâneţe/ al vieţii fără de moarte/ De vrei izbânda virtuală fii cititor şi ţesător în fire de silabe despicate în opt în patru” (Ţesător în silabe), şi: „Intru în Ceasornicăria Taus/ a lui Gellu Naum/ să repar tic-tacul unui vis/ În antractul dintre actul profan/ şi actul sacru/ visez că sunt un act real/ Îmi răsar din cuvinte/ limbi de balaur cu şapte capete ” (Vorbesc deci exist); sau: „Am făcut o pauză de poetică/ respiraţie/ Poezia m-a tot înghiontit să-i las/ liber zborul claustrat/ Mă tem că nu mai are/ suflu aerul de sub păsările ce-mi/ ciugulesc cuvintele pentru/ cuiburile lor” (Urcuş în Groapa Marianelor).

Cum se observă, în incandescenţele ego-ului auctorial, departe de alteritate, se identifică prezenţa implanturilor de realităţi poetice inexpugnabile care, inspirat, interferează, între imanent şi transcendent, cu ficţiunile în care „timpul culege urmele cuvântului în poală” (Urmele cuvântului) şi „îmi poartă fiinţa în cele mai adânci/ nebuloase ale vieţii” (Către o luminiţă ici colo): „În clipele grele/ poezia trenează în ciorchinii negri/ de struguri acri şi totuşi/ în sânul ei generos încap/ toate sentimentele/ Îi poţi pune pe umeri/ toate poverile de tristeţe/ şi nu se întristează/ […]/ Poezia poate provoca/ aşa cum a făcut-o zeiţa/ o zăpadă de aur peste simţurile ruginii” (Zăpada de aur), şi: „Cuvintele poeziei sar calul de atâtea ori/ să ajungă la fructele pârguite din vârf/ n-am ales calea cea dreaptă/ m-am împiedicat de indicatorul şters/ de iarba crescută în poteci/ de vreţi să mă găsiţi căutaţi-mă/ în scâncetul frunzei călcate de şarpe/ îmi aştept plecările în gara pustie din câmp/ fluturări de batiste plutesc în derivă/ de veţi veni la întâlnirea cu guşterii în nisipul cald/ al verilor trecute veţi afla/ cheia sipetului din carapacea moluştei/ născătoare de perle/ oboseala cuvintelor n-o puteţi înţelege/ decât prin odihna pe şezlongul cărţii/ sunt alături de voi în căderea în sine/ plasa de siguranţă o am prinsă/ de oblâncul roibului de foc din vintre/ Opriţi oxidarea silabelor în frazele goale/ cuvintele poeziei pot opri ştirbirea/ dinţilor coasei de argint a morţii!” (Dinţii coasei de argint).

Toma Grigorie, într-o etalare sincretică a rostirii poetice, aceasta ridicându-se la lumină din adâncuri profunde, mitologizează în poem „chipurile eului multiplicate/ în oglinzi sparte de valuri” (Cobor) în speranţa că „setea de viaţă/ îl ţine treaz pe poet/ în aceste timpuri/ când lumea consumeristă/ e sastisită de poezie” (Setea de viaţă). Intenţia funciară de a înzestra cu grai tăcerile este vădită: „iscodesc liantul din punctul de coniungere/ al poeziei cu viaţa/ […]/ trec din poezie în viaţă/ din viaţă în poezie concomitent/ himerus alter mă îndrumă pe itinerarii greşite/ călătoresc din afară înspre mine/ şi din mine spre în afară/ câte locuri câte oraşe oceane monumente/ câte morminte ale lumii/ văzute şi nevăzute/ stocate în striaţiunile universului întins între graniţele epidermei/ realul şi imaginarul se compun/ într-un palimpsest perpetuu/ de la o vreme le confund suprapunerile/ gândul şi ochiul fac de rond together/ la timona corabiei onirice/ care mă poartă spre o arcadie/ din care m-am întors în clipa în care am plecat/ supravieţuitor al naufragiului unui titanic/ inventat/ mă trezesc un fiu adoptiv/ al himerismului” (fiu adoptiv al himerismului), astfel încât „caratele poeziei” (Pereţii care se-ntâlnesc la colţ) să devină supremul argument al frumoasei „fără chip fără trup”: „Nu mă pot ascunde de răscolirea poeziei/ hălăduindu-mi prin hăţişurile fiinţei/ care mă poartă prin lume/ cum s-o corporalizez cum s-o ţes din fire de paing/ i-au spus aşa de aleatoriu poezie/ fără să ştie s-o definească/ fără să-i priceapă misterul/ clemenţa capătă formă materială/ şi/ fără să măsoare exact braţele caracatiţei/ ce înfăşoară în flăcări casa spiritului a simţului/ pantomima himerei mute se cere descifrată/ goliciunea de zână a poeziei se cere înveşmântată/ mai ales în vocale sprijinite în cârja consoanelor/ pentru evitarea unei mise en abyme/ de nu pricepi ce-ţi transmit gesturile ei/ rămâi în zloată să te bată crivăţul nesimţitor al ideii nude …” (Trece fără să dea bună ziua).

Cu toată apetenţa pentru universul ficţional din care urcă „aripa neantului/ să umbrească zâmbetul zilei”, poetul, permanent cuprins de o tranzitorie resemnare nostalgică, dezvoltă itinerarii ascensionale/ onirice spre sacralitatea Fiinţei identificată, natural, cu Poezia. Putem conchide că Toma Grigorie, hermeneut extravagant al cuvântului, recompune lumea lucid, asumându-şi jertfa şi rostul ei ancestral, fapt care îl propulsează dincolo de generaţia timpului său.