Transfigurând un timp al rememorării, convertind tăcerea în cuvânt, Ion Munteanu îşi propune să demonteze aserţiunea lui Emil Cioran: „Totul fără Dumnezeu este neant; iar Dumnezeu nu e decât neantul suprem”. Pentru el timpul nu este ireversibil, nu este mort, ci doar provizoriu trecut în uitare. Asemeni lui Eminescu, el nutreşte convingerea profundă, în volumul bilingv Merindele cuvântului/ Les vivres de la parole, în excelenta tălmăcire a Denisei Crăciun, că „timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”, motiv pentru care îşi asumă curgerea secundelor, în viziunea sa acestea fiind săgeţile timpului (poveste despre zei), alternând, desigur, în spirit neoromantic, reale momente de trăiri abisale şi de irosire: „au plâns ochii şi au curs/ după urmele de urs/ după freamătul de frunze/ după numele ascunse/ după tainele supuse” (cântec trist de vară dusă) şi: „acum, doar focul îmi ştie numele,/ piatra e mama ce mă închide-n pântec/ umbra mea coace prin pădure alune/ iar plânsul meu este acest din urmă cântec// iar plânsul meu este acest din urmă cântec” (cântec despre umbra lui heraclit); sau: „cât ai vărsat lacrimi grele de-atâta întristare/ eu n-am plâns/ eu eram cămaşa năduşită a lui Dumnezeu/ stoarsă peste arca lui noe” (obscurul).

Metaforele predilecte – timpul, umbra şi tăcerea –, înţelese aici ca nişte atribute definitorii ale poeticităţii, stau, programatic, la temelia creaţiei auctoriale, aceasta din urmă devenind expresia consubstanţialităţii şi a hristoitiei eului cu proiecţiile divine, ancestrale, ale lui Dumnezeu, întrucât „despre pustiu pustiu pustiu/ vorbeşte întreaga mea înfăţişare” (încercare de autoportret, I): „din nou m-am jucat/ cu cuvintele/ (de unde venise spre mine lumina aceasta/ de unde îmi curgeau culori răsfăţate peste faţă/ de unde orizontul cădea în linie dreaptă/ înainte ca ochiul să-l bată monedă, de unde?)/ […]/ acum,/ precum aştepta socrate în mijlocul demonstraţiei/ venirea pe lume a adevărului,/ privesc cu uimire/ cum se naşte poemul” (joaca de a se naşte poemul?), şi: „...el vine de undeva din adânc, dinspre mine// din părinte în fiu şi din fiu în părinte distanţă/ poemul creşte, giuvaer să rămână,/ scară spre cer, mână întinsă spre mână/ poemul vine dinspre sfânta Limbă Română// poemul vine dinspre sfânta Limbă Română” (poemul poemului).

Adâncirea, aprofundarea şi reflecţia asupra actului de a scrie, văzut prin prisma motivelor lirice predilecte menţionate, îi oferă introiectiv poetului şansa să-şi exploreze, în plan imagistic, cu înfiorare egoul unde, ne convinge, timpul este însăşi fiinţa care plângând (bacovian!) sfâşie tainica tăcere a (ne)cuvintelor în care „plouă bacovia de-acolo din ceruri/ să crească tristeţea...” (alt cântec după plecarea ta); „vorba ta cade/ mai lovindu-mi o frunză/ mai rupându-mi o creangă// se lasă apoi tăcerea/ ca o muzică îmblânzind copacii// […]/ nu plâng dar vezi/ în ochii mei s-a strâns atâta rouă/ încât mi-e teamă că iarăşi o să plouă// încât mi-e teamă că iarăşi o să plouă” (anotimp incert), şi: „mă rog de tine, Doamne, să nu ştie/ duşmanul cu ce dar să mă îmbie/ […]/ mă rog de tine, Doamne, să nu vadă/ floarea ascunsă în zăpadă/ şi plânsul meu în vorbă de paradă// şi plânsul meu în vorbă de paradă” (din nou rugăciune).

Emotivitatea eroului liric – despre care Harold Bloom susţinea că „e condamnat să-şi înveţe eul cel mai profund prin cunoaşterea altor euri” –, permanent situată sub semnul oniric al unei prozodii inedite, se revendică de la starea de reflecţie atât asupra unei realităţi aparent ficţionale, cât şi a presentimentului acut al coborârii în abisul sinelui: „cine sunt eu, cel ce vă relatează toate acestea?/ sunt musafirul, făcându-mă el,/ adică Timpul oprindu-se în mine niţel,/ adică Domnul odihnindu-se în acest trup subţirel,/ şi-n numele meu care, de acum, va curge şi el// în numele meu care, de acum, va curge şi el” (povestea musafirului [ne]poftit), şi: „transferul din carne în semn/ (o, pulbere a florii în flăcări,/ mistuită în nepermisa candoare!)/ ca dintr-un eu într-altul al său –/ este salvarea, unica salvare// […]/ cine ce sunt?// cine mă confirmă materiei,/ ce spiritului mă justifică?” (calea spre sine); sau: „cine sunt, dacă sunt?/ sunt scoica pe care a uitat-o mare ape ţărm/ şi din care răzbate, de luni până vineri,/ ecoul aceluiaşi strigăt/ al înecaţilor tineri// ecoul aceluiaşi strigăt/ al înecaţilor tineri” (cine sunt, dacă sunt?).

Pentru Ion Munteanu, „plânsul materiei” este, dincolo de mitul bacovian, rescrierea esenţializată, încărcată de sensuri simbolice, a odiseii iniţiatice, postmoderne, a ,,textului lumii” fără de care poezia, zeiţă enigmatică, nu ar exista – ,,poezia este o altă viaţă/ pe care Dumnezeu mi-o dă în compensare” (viaţa mea, această înaltă trădare) –, şi nici nu i-ar putea asigura rostul demiurgic: „poetul spune că pe aici/ trec yole încărcate cu perle/ poetul spune că în lacrima lui/ lumea pluteşte căutând certitudini// inginerilor de poezie,/ mecanicilor de trenuri de cuvinte adunate prin gări/ iubiţilor, poetul dacă ar vrea să se răzbune,/ v-ar ierta” (scrisoare deschisă); sau: „la pândă în această cuşcă numită viaţă –/ fierbinte boabă de sânge pe eternitatea podului de gheaţă// (poeţi – fii ai pedepsei cerute,/ de unde singurătăţi pentru plute?)// din când în când în năvod le mai cade/ şi câte-un cuvânt cu icre şi lapţi/ cu bogăţii de la vechi împăraţi/ ai limbii, iar poemul ce se va naşte din dânsul/ le va răsplăti aşteptarea şi plânsul” (luarea la rost).

Indiscutabil, poemele lui Ion Munteanu din Merindele cuvântului/ Les vivres de la parole, tributare obsesiilor şi angoaselor lumilor aflate între vis şi realitate, reclamă, la nivel de sintaxă, în parte şi datorită austerităţii semnelor de punctuaţie, un discurs fluid, ideatic, în care lucrarea gândului şi a plânsului este întrupată în rostiri memorabile: „eu îl rup de mine ca de o boală incurabilă/ iar el mă trage după el/ cu toate valurile şi curenţii lui tineri// îl fixez în cuie în nucul din faţa curţii/ şi constat că de fapt el mă despică pe mine/ în bătaia râsului său dispreţuitor// eu îl linguşesc şi îi aduc ofrande/ când e trist şi stingher/ numindu-l soarele meu, odihna mea încă neîntâmplată/ spunându-i că, de fapt, el sunt eu în cuvinte// el îmi răspunde peste umăr că ştie. dar minte// el îmi răspunde că ştie. dar minte” (în luptă cu mine, poemul).